Todtnauberg și Păltiniș. Un dialog

Bogdan Mincă

Există întotdeauna o legătură intimă între scrierile unui om şi locul în care acestea au fost scrise, deşi nici o ediţie nu menţionează, alături de oraşul şi anul apariţiei, unde anume a locuit autorul atunci cînd a pus pe hîrtie acel volum. Ceea ce contează în cazul unei ediţii este în primul rînd numele autorului şi anul apariţiei. În cazul lui Martin Heidegger şi al scrierilor sale (în special al celor de mai tîrziu, de după 1934-36) cunoaşterea anului apariţiei, ba chiar a numelui autorului (aşa cum ar susţine Heidegger însuşi), tinde să devină inutilă. În schimb, cunoaşterea locului în care Heidegger a scris probabil majoritatea volumelor sale oferă cititorului un indiciu preţios şi îi poate deschide o cale nebănuită către înţelegerea orizontului originar al multor scrieri, cu alte cuvinte a spaţiului în care s-a desfăşurat gîndirea sa şi din care ea şi-a tras seva. Raportul dintre gînd şi locul în care el ia fiinţă devine, în cazul lui Heidegger, esenţial.

Acest loc este, geografic vorbind, Todtnauberg în Munţii Pădurea Neagră din sudul Germaniei. Localitatea, un mănunchi de case ţărăneşti şi vile de vacanţă pentru turişti, se află la o distanţă de 25 km de Freiburg — acolo unde Heidegger (născut în 1889 în Meßkirch, orăşel situat în apropierea Pădurii Negre) a studiat, a ţinut cursuri ca Privatdozent şi apoi ca profesor titular şi unde a murit în 1976. Aproape întreaga sa viaţă (cu excepţia anilor 1923-1928, petrecuţi la Marburg) s-a desfăşurat aşadar în perimetrul Freiburgului şi al Pădurii Negre. În 1922, soţia sa, Elfride, i-a oferit în dar o cabană în Todtnauberg, unde Heidegger putea să se retragă din cînd în cînd din Freiburg şi să lucreze în linişte. Locul fusese descoperit de către Elfride Heidegger în 1914, pe vremea cînd era studentă în Kiel (ea se născuse în nordul Germaniei) şi venise la Todtnauberg să schieze.

 După căsătoria cu Martin Heidegger în 1917 şi stabilirea lor în Freiburg a hotărît să cumpere de la ţărani un mic teren aflat pe panta abruptă a dealului şi în apropierea unui pîrîu, destul de departe de satul din vale. Priveliştea asupra Pădurii Negre este, din cauza altitudinii, minunată, în zilele cu vreme bună putînd fi văzuţi spre sud Alpii. (Textul lui Heidegger, pe care l-am tradus mai jos, oferă detaliile exacte cu privire la forma cabanei şi a camerelor ei, aşa cum au fost ele hotărîte de Elfride.) Heidegger revenea deseori acolo pentru a citi şi scrie, chiar şi în perioada marburgheză. Astfel, de-a lungul anilor 1925-26 el avea să pună pe hîrtie marea parte a operei sale Fiinţă şi timp (1927), dar nu în cabana propriu-zisă (Heidegger spunea că cei doi copii făceau imposibilă, prin joaca lor zgomotoasă, orice concentrare), ci într-o cameră de lucru închiriată în casa unui ţăran din Todtnauberg. Cabana nu avea la început electricitate, dar în 1933, cînd Heidegger a refuzat să părăsească Freiburgul pentru a pleca la Berlin, universitatea din Freiburg s-a oferit să-i instaleze electricitate. La Todtnauberg aveau să vină de-a lungul anilor zeci de prieteni, dintre care unii rămîneau la cabană mai multe nopţi. 

Vara, Heidegger făcea lungi plimbări prin împrejurimi, iar iarna era un schior împătimit. În ochii lui, a schia bine era un lucru demn de admirat. La Todtnauberg (dar nu la cabană) avea să se ţină, în 1962, un seminar important, condus de Heidegger, cu privire la conferinţa sa Zeit und Sein, „Timp şi fiinţă“. În fine, un alt episod demn de a fi amintit este întîlnirea din 1967 între Heidegger şi poetul Paul Celan, încheiată cu o vizită a acestuia la Todtnauberg, prilej cu care a scris poezia Todtnauberg.

Paul Celan

Dar aceste date biografice nu ating fondul problemei, deoarece nu ţin seama de lumea acelui loc şi de locuitorii ei, cu care Heidegger avea un raport originar. El se născuse în apropierea Pădurii Negre şi strămoşii săi proveneau de sute de ani din aceeaşi zonă. Putem spune că Heidegger era acasă în acest peisaj de munte. Dar ce înseamnă „a fi acasă“ pentru un filozof, aşadar un om care revine, în gîndurile sale, mereu asupra unor probleme etern umane? Mai are ideea de „acasă“ un sens în cazul său? Sau este ea doar un aspect secundar, în măsura în care orice om scrie aşezat la o masă şi locuieşte într-o casă, undeva într-un oraş? Şi, dincolo de aceasta, este oare „locuirea“ o problemă filozofică sau mai degrabă una „politică“, antropologică, economică? În cazul lui Heidegger cele două întrebări nu-şi pot căpăta răspunsul decît laolaltă, de vreme ce, pe de-o parte, el a locuit mereu în acelaşi loc, necălătorind decît rar, iar pe de altă parte a scris cîteva texte importante despre locuire ca fel de a fi originar al omului (Construire, locuire, gîndire, 1951; „… în chip poetic locuieşte omul…“, 1951). 

Astfel, înţelegerea locului în care Heidegger şi-a scris operele deschide un drum direct către înţelegerea „filozofiei“ lui. În textul Peisajul cu virtuţi creatoare. De ce rămînem în provincie?(1933), a cărui versiune românească o oferim mai jos, Heidegger vorbeşte despre Todtnauberg, despre lumea ţărănească din Pădurea Neagră şi despre raportul strîns ce domneşte între munca sa filozofică şi munca ţăranului. 

Digne Meller-Marcovicz, Heidegger seated in the diningarea of the cabin. On the wall to his right hangs a portrait of thepoet Johann Peter Hebel. 

Acestui text îi urmează cîteva pagini din jurnalul lui Gabriel Liiceanu, din martie 2002, în care este vorba despre o paralelă între Todtnauberg-ul lui Heidegger şi Păltinişul lui Noica, pornind de la o însemnare a celui din urmă din Jurnalul filozofic din 1944. Prin acest paralelism, paginile cu pricina aruncă o lumină nouă asupra modului în care Noica însuşi înţelegea să locuiască. Locuia oare Noica la Păltiniş într-o schöpferische Landschaft, într-un „peisaj cu virtuţi creatoare”? Acestă întrebare deschide o dezbatere cu privire la mitul retragerii filozofului din lume, dezbatere care trimite — pentru a ne exprima în termeni heideggerieni — la destrucţia modelului speculativ şi pur teroretic al filozofiei clasice europene, medievale şi moderne. 

Deşi o scriere secundară şi foarte mică, ea nu este o simplă descriere „romantică“ a unui peisaj din natură, ci are un caracter profund filozofic, de vreme ce pune în lumină raportul esenţial dintre filozofie, natură, satul ţărănesc (ca model de locuire omenească în natură) şi oraş (înţeles ca altă modalitate de locuire, de „ne-locuire“ am putea spune). O altă precauţie se impune: acest text nu trebuie citit pe fundalul clasicei diferenţe Zivilisation / Kultur din epocă (această temă era extrem de dezbătută în Republica de la Weimar şi în scrierea enorm de influentă a lui Oswald Spengler, Declinul Occidentului din 1922 — carte împotriva căreia Heidegger a scris în repetate rînduri). Lumea satului nu este la Heidegger lumea lui Kultur, a „Estului“, aşa cum lumea oraşului nu este lumea lui Zivilisation, a „Vestului“. Filozofia nu stă într-un raport de dependenţă faţă de lumea ţărănească şi nici nu cade în nostalgie după „cultura ţărănească“ pe cale de dispariţie. Orizontul implicit al scrierii este: a) raportul esenţial dintre natură (în greacă physis) şi un anumit fel de a gîndi, de a locui în preajma ei şi de a construi cu ajutorul ei şi în consonanţă cu ea; b) tehnica (cuvînt care derivă din grecul techne dar nu este totuna cu aceasta) şi modul „culturalist / civilizator“ (nu contează care) de raportare a lumii orăşeneşti la o lume ţărănească pe care nu o mai poate lăsa să fie aşa cum e, de vreme ce nu mai are ştire de ceea ce se numeşte physis, Aufgang –simpla ieşire la iveală a unei fiinţări pornind din sine însăşi, fără efort şi fără alt scop în afara sa însăşi.

Continuare:

Martin Heidegger, Peisajul cu virtuți creatoare

Constantin Noica, Patru fragmente despre Păltiniș