Cabana Noica, fresca de interior
În vara anului 1986, după doi ani de când locuia în „Casa de odihnă 12“, Constantin Noica este vizitat de pictorul brăilean Vespasian Lungu, de care îl lega deja o amiciție veche de câțiva ani. Îl întreabă dacă un ucenic al său ar putea să-i decoreze holul de la etaj al Cabanei, însă pictorul se apucă el însuși de lucru și, în luna iulie, pictează în frescă o versiune a desenelor rupestre din peștera Altamira. Într-o scrisoare de mulțumire către pictor, Noica spune povestea picturii murale, care există și astăzi:
Pentru Vespasian Lungu
Casa noastră nu este a noastră. Este a prietenilor noştri – şi a lumii. Şade frumos, atunci, să spunem ceva altora, prin casa noastră, aşa cum prin portul nostru, prin chipul nostru şi prin cuvinte comunicăm ceva altora.
Am vrut să mă cufund în tăcere, alegându-mi casa de la Păltiniş; apoi, când am văzut că oamenii încep să caute societatea de o clipă a celui însingurat, m-am gândit că trebuie să le spun ceva. Am încercat să le spun un cuvânt de întâmpinare, prin pereţii mansardei ce duce la odaia mea, o mansardă care mi-a amintit de la început ceva din peştera de la Altamira. Le-am spus anume că intră, aici la Păltiniş, în casa cuiva care reclamă, pentru colţul său de lume, extrateritorialitatea; şi că se găsesc într-un loc unde zarva dementă a lumii poate să se stingă şi unde istoria sfârşitului de mileniu – care în preajma anului 2000 se află sub nivelul moral din anul 1000, când sfârşitul lumii era aşteptat ca o judecată, iar nu ca o lamentabilă catastrofă – nu are curs. Putem deci s-o luăm de la început, de la Altamira.
Am cerut unui prieten, pictorul şi profesorul Vespasian Lungu, să-mi trimită un elev de-al său care să picteze câţiva bizoni. Prietenul meu a avut o reacţie extraordinară: a înţeles atât de bine gândul meu, încât s-a hotărât să-mi picteze el însuşi bizonii. Dar nu s-a mărginit la atât, ci, preluând-mi artisticeşte gândul, l-a repovestit pe zidurile scorojite ale mansardei – unde ştia bine că opera sa nu va dura decât câţiva ani – şi mi l-a restituit ca în folclor, cu sporul inventivităţii sale artistice. Nici eu, nici maeştrii de la Altamira nu ştiam că din grupul de bizoni, aruncaţi la întâmplare pe bolta peşterii, se putea închega o legendă.
Pe cei trei pereţi, ca pe trei mari panouri, Vespasian Lungu a schiţat un fel de Geneză a comunităţilor din sânul lumii. Pe primul perete, cu oastea de bizoni care pornesc la asalt, a redat ceva din iureşul fiinţelor vii care încearcă să-şi cucerească un spaţiu vital, spre a ctitori o lume. Pe al doilea perete lupta pare a fi pe sfârşite, iar în mijloc, bizonul dreptei chibzuinţe în ce priveşte rostul comunităţilor, nelăsându-se cuprins de «tristeţea de după victorie», îşi cheamă parcă tovarăşa de viaţă, învins de eros-ul ctitoriei cum este. Iar pe ultimul perete, cu o savantă compoziţie, apare sub întruchipări diferite liniştea de după tumultul creator, într-o lume aşezată, unde pînă şi o căprioară, ca la Altamira, îşi poate face blânda ei apariţie.
Toate acestea mi le-a povestit Vespasian Lungu, împletind măiestria sa cu gândul meu frust, spus tuturor tinerilor ce vin să mă vadă, cum că trebuie să ieşim, în viaţă, din timpul rotitor, spre a ne prinde, fiecare pe măsura sa, în timpul rostitor al devenirii întru fiinţă.
Îţi mulţumesc, Vespasian Lungu!
Constantin Noica
Textul a fost publicat ulterior, sub titlul „Câteva gânduri“, în revista „Dunărea“, Galaţi, supliment literar, inclus în „Luceafărul“, Bucureşti, an XXXIII, nr. 33(1316), sâmbătă, 1 august 1987, p. 5.
