Felicia Rațiu

1868-1938

Există dintotdeauna mari nume, dar există și mari prenume. Felicia Rațiu nu a fost doar purtătoarea unui nume de familie românesc cunoscut și prețuit în Ardeal, ci o personalitate care, câtă vreme cât a trăit, a fost însuflețită de idealuri pe care în unele momente a ajuns chiar să le întruchipeze. A fost numită, de-a lungul întregii vieți, „domnișoara“, dar nu din pricina stării civile, ci fiindcă figura ei de luptătoare patriotică a rămas în memoria publică ca efigie a implicării vârstei fragede.

Familia din care provenea a fost una dintre cele mai vechi familii românești cu titlu nobiliar din Transilvania, atestată chiar din secolul al 14-lea. Avându-și originea în localitatea Noșlac de lângă Alba Iulia, s-a mutat apoi la Turda, și a fost cunoscută ca „Familia Rațiu de Noșlac din Turda“. Titlul nobiliar fusese acordat pe vremuri de către regele Sigismund de Luxemburg unui strămoș care s-a remarcat în cursul unei campanii antiotomane din Serbia și care a primit astfel numele de Rácz, adică „Sârbul“, în urma faptelor de arme pe teritoriul Serbiei. De aici și numele de Rațiu. Diplome de înnobilare i-au fost acordate în următoarele secole familiei și de către alți principi (pentru merite militare sau diplomatice), putând astfel să se stabilească într-un oraș ca Turda, plin de nobilime maghiară. De altminteri, a fost multă vreme singura familie românească cu statut nobiliar din cetate.

Numele de Rațiu îl poartă, de-a lungul secolelor 18 și 19, mai multe personalități de marcă din Ardeal (dar membrii aceleiași familii s-au remarcat, deopotrivă, și sub alte nume). Spre sfârșitul secolului 19, în 1892, familia a fost nevoită să se refugieze la Sibiu, după ce locuința le-a fost vandalizată de o grupare de naționaliști maghiari (episodul e descris mai jos).

Ioan Rațiu fusese ales în acel an președinte al Partidului Național Român din Transilvania și condusese la Viena o delegație impresionantă de 300 de persoane, care dorea să-i prezinte împăratului Franz Josef un Memorandum privind îmbunătățirea condițiilor de trai pentru românii din Ardeal. Era un gest curajos și temerar pentru acele vremuri. Numai că, ajunsă la Hofburg, la „Împărăție“, delegația nu s-a bucurat de nici un fel de atenție, ci a fost îndrumată către cealaltă capitală a Imperiului, Budapesta. Acolo, semnatarii Memorandumului au fost puși sub acuzare pentru redactarea acestui document care face parte dintre marile gesturi pregătitoare, în istoria noastră, ale Unirii de la 1918.

Toate aceste evenimente, la care Felicia Rațiu a participat direct, au marcat-o profund. Tatăl, la vârsta de 66 de ani, destul de bolnav, a fost arestat împreună cu ceilalți autori ai Memorandumului și întemnițat pentru un an (între 1894 și 1895) în penitenciarul de la Seghedin. Se plătea scump, foarte scump, orice adeziune manifestă la un ideal legitim, acela al înlăturării discriminării pe criterii etnice – o lecție pe care istoria a învățat-o abia mai târziu și niciodată pe deplin.

Fiind fiica unei personalități atât de marcante precum doctorul Ioan Rațiu, Felicia a rămas toată viața profund dedicată idealurilor împărtășite de părinții ei. De altfel, prestigiul acestora s-a răsfrânt și asupră-i, fiind astfel numită, potrivit unei uzanțe care astăzi a dispărut, „Felicia dr. Rațiu“. Așa că nu e deloc întâmplător faptul că semnătura ei apare în fruntea unui document intitulat „Hotărârea noastră“, prin care obștea din Sibiu se declara, în 1918, „fără nici o silă sau ademenire din vreo parte“, în favoarea unirii cu Țara: „Voim să fim alăturați, împreună cu teritoriile românești din Ardeal, Banat, Ungaria și Maramurăș, la Regatul României, sub stăpânirea Majestății Sale, Regele Ferdinand I. În această hotărâre a noastră așternem tot ceea ce au dorit strămoșii noștri, tot ce ne încălzește pe noi, cei de față, și tot ce va înălța pururea pe fiii și nepoții noștri“. Este foarte probabil ca tocmai ea să fi așternut pe hârtie aceste rânduri. În orice caz, se simte un flux care străbate generațiile, iar în cazul familiei Rațiu această incandescență transmisă din tată în fiică nu încetează pe tot parcursul vieții sale.

Avea temperament de activistă, căci în 1894 înființează Societatea domnișoarelor române din Ardeal, desigur tot o organizație care, în ciuda titulaturii inocent-juvenile, era menită să mobilizeze conștiința națională. Felicia devenise de altfel deja celebră cu un an înainte, prin publicarea unei cărți în care descria, cu tot dramatismul, suferințele familiei sale după revenirea de la Viena la Turda.

Cartea se intitulează Memoriile d-șoarei Felicia Rațiu și a fost publicată la București, la editura Ligei Culturale (fondată în 1890), secțiunea Olt (președinte fiind Iuliu Moisil, din inițiativa căruia se publică și memoriile).

Titlul acestei cărți nu putea să nu contrarieze întrucâtva, căci memoriile se scriu la vârste înaintate, când anii s-au scurs și evenimentele sunt reașezate, reinterpretate, resemnificate prin reamintire, deci când e de făcut, așa-zicând, ordine în viață. Ce pot conține din toate acestea „memoriile“ unei… domnișoare? Subtitlul, Vandalismul de la Turda, vine și precizează că e vorba nu de evenimente ale vieții personale, ci de evenimente istorice, la care, de vreme ce participi, fie tânăr sau bătrân, rămân oricum memorabile. Prefața este semnată de Ioachim C. Drăgescu (1844–1915).

Cartea Feliciei – de fapt o broșură de 48 de pagini – se bucură de o audiență deosebită, fiindcă lupta din Ardeal tocmai se precipita iar presiunile și teroarea la care fusese supusă familia Rațiu odată cu revenirea la Turda erau profund scandaloase și extrem de dureroase pentru toți cei care compătimeau cu patriotismul ardelenesc. Apar note de semnalare în diferite ziare, evenimentele violente fiind relatate imediat. De pildă, pe prima pagină din ziarul Voința națională din 6 (18) iunie 1892, sub titlul Hunii, un text destul de lung povestește:

„O hordă de 3000 de sălbatici se ridică împotriva unui singur om, unul din şefii delegaţiunii, dl. dr. Raţiu. Se aruncă asupra casei lui. Asvârlă cu pietre, lovesc cu beldii și cu secure. Devastarea ține până la 2 din noapte. Din casă nu mai rămân decât zidurile. Familia cetățeanului Rațiu, cu copii mici, nu scapă decât pe furiș și prin fugă; o fetiță cade bolnavă de spaimă; d-rul Raţiu se refugiază la Sibiu.“

Într-o cronică a cărții, apărută în Tribuna Sibiului, Traian Demetrescu reproduce cele întâmplate înlăuntrul casei din care nu mai rămăseseră decât zidurile.

„E o dramă ce ți-se pare că s’ar fi petrecut în noaptea unor timpuri primitive: Aproape cinci mii de unguri țipând, înjurând, azvârlind cu pietre în casa doctorului Raţiu, unde se aflau un părinte, o femeie și două copile. Și în mijlocul indescriptibilei spaime, doamna Raţiu, ca o inspirată, așezându-se la clavir, intonează primele acorduri ale imnului naţional „Deşteaptă-te Române!“ În acele momente de groază acest imn era chemat în ajutor ca un amic de îmbărbătare, de nădejde.“

Cel mai impresionat de aceste memorii a fost Barbu Ștefănescu Delavrancea, care le dedică o cronică elogioasă pe prima pagină a ziarului Voința națională din 30 sept/12 oct 1893. Tulburat, Delavrancea încheie textul său cu o implorare: „Doamnelor și domnișoarelor, vă rog, nu treceți așa trecătoare pe lângă aceste memorii, căci în ele stă, vie și emoționantă, durerea uneia din cele mai eroice surori de peste Carpați. Citiți-o, e cartea d-voastră, cartea din care veți înțelege ce rol pot avea femeile în momentele mari de suferință a neamului românesc.“

Așadar, o carte scrisă de o domnișoară, însuflețitoare pentru domnișoarele de dincolo de munți. Cronicarul, aflat și el dincolo de munți și citind cu sufletul la gură prin ce încercări oribile trec românii din Ardeal, vede totul ca aievea și tot ca aievea o vede parcă pe autoarea acestor pagini, pe care încearcă din răsputeri să și-o închipuie așa bravă cum este. Îl ajută într-o anumită măsură o fotografie a familiei inserată în deschiderea broșurii, unde o caută cu privirea pe Felicia și o descrie apoi în cuvinte.

„Nu am onoarea de a cunoaște pe autoarea acestor pagine emoționante. Prima pagină e o copie de pe portretul familiei. D-na, d-l, domnișoarele Felicia și Dorina Rațiu. Autoarea memoriilor se vede a fi o brună, cu părul creț, cu sprâncenele negre şi bogate,cu un surâs fin, aproape ironic. Espresiune francă şi energică. De netăgăduit,această figură trebuie să fie caracteristică, originală și de o distincţie evidentă.“

După descrierea aproximativă a chipului, așa cum îl descifrează din fotografia de familie, cronicarul trece la o descriere a sufletului autoarei, așa cum se înfățișează acesta în „memorii“:

„Dacă nu pot spune lămurit care este înfățișarea d-şoarei Felicia Rațiu, sunt însă convins că am simțit și am înțeles acest nobil suflet de un entusiasm comunicativ, de o tinerețe eroică, de o hotărâre care impune mirare şi admirațiune. Din paginele memoriilor tresare acest suflet cu o încredere nemărginită în sfânta causă a fraţilor de peste Carpați, în triumful dreptăţei umane…“

Momentul este atât de solemn, încât Delavrancea se încumetă să formuleze, pornind de la caracterul nobil al Feliciei, câteva considerații asupra condiției femeii în general, ca una care nu mai rămâne captivă în universul casnic, ci participă la istoria cea mare:

„Eu știu bine că timpul și felul de viață au îndulcit peste măsură pe femee. Rolul ei începe a fi serios discutat. Înțeleg să nu ne gândim la femeile cari împărțeau cu bărbații lor vitejia și oroarea bătăliilor; vremea și cultura au îmblânzit, au domolit au subțiat temperamentul lor. Dar desigur că este un trist rezultat reducerea femeii la rolul unui fermecător manechin, împodobit în cele mai frumoase vestimente și cu cele mai scumpe scule.“

De fapt, implicarea femeilor ardelene la acel moment, când soții, tații sau fiii lor fuseseră întemnițați pe nedrept în urma Memorandumului, era și rămâne într-adevăr impresionantă. Tensiunile erau enorme, lupta pentru cauza recunoașterii drepturilor civile ale românilor își atinsese punctul ei maxim iar istoria nu avea decât să consfințească, ceva mai târziu, efectul aceste mișcări firești, în care nu doar autoafirmarea unei națiuni era în discuție, ci și triumful sentimentului dreptății. Trebuia așadar să simți că ai dreptatea de partea ta, pentru a acționa cu o asemenea vigoare. Nume precum Elena Pop Hossu-Longin, Emilia Raţiu, Felicia Raţiu, Paulina Lucaciu, Viorica Mihali au dat consistență unui fenomen care ieșea din albia luptei naționale și care anticipa în chip inedit emanciparea feminină din Europa începutului de secol XX.

Dacă reacțiile imediate la cartea Feliciei Rațiu au fost de pură însuflețire romantic-patriotică sau de oroare în fața terorii la care fusese supusă o familie atât de curajoasă, cercetătorii de mai târziu au certificat autenticitatea mărturiei sale și totodată competența în a prezenta desfășurarea evenimentelor din acea perioadă.^[1]

Tânăra Felicia Rațiu ținea, conform obiceiului vremii, un album personal, în care vizitatorii familiei sau alte personalități ale vremii, pe care ajungea să-i cunoască, notau, din curtoazie, câteva cuvinte. Preotul Vasile Lucaciu, un alt memorandist, îi scrie la Seghedin, pe 12 septembrie 1894, următoarele rânduri: „M-am gândit adeseori ce rol să aibă fiicele române în lupta noastră națională? . .. să îndemne pe voinicii cari să apropie de inima lor, la luptă vitejească pentru drepturile neamului…“^[2] Albumul se păstrează în patrimoniul Muzeului de Istorie din Cluj, cu numărul de inventar M. 344/21.Din închisoarea de la Vác, loc cu o istorie îndelungată legată de încarcerarea unor personalități culturale române, un grup de zece memorandiști condamnați^[3] îi transmit Feliciei Raţiu, printr-o scrisoare de solidaritate, cuvinte de laudă și de îmbărbătare, în semn de înaltă apreciere a activității sale.

Trebuia așadar să simți că ai dreptatea de partea ta, pentru a acționa cu o asemenea vigoare. Nume feminine precum Elena Pop Hossu-Longin, Emilia Raţiu, Felicia Raţiu, Paulina Lucaciu, Viorica Mihali au dat consistență unui fenomen care ieșea din albia luptei naționale și care anticipa în chip inedit emanciparea feminină din Europa începutului de secol XX.
Dacă reacțiile imediate la cartea Feliciei Rațiu au fost de pură însuflețire romantic-patriotică sau de oroare în fața terorii la care a fost supusă o familie curajoasă, cercetătorii de mai târziu au certificat autenticitatea mărturiei ei și totodată competența în a prezenta decursul evenimentelor din acea perioadă: „Memoriile sale, apărute în anul 1893, dovedesc că autoarea e o bună cunoscătoare a vieţii politice din Transilvania şi că ea s-a aflat în mijlocul tuturor acţiunilor ce s-au desfăşurat în aceşti ani“^[1]

Tânăra domnișoară Felicia Rațiu ținea, ca toate tinerele vremii, un Album personal, în care vizitatori ai familiei sau alte personalități ale vremii, pe care tânara ajungea să-i cunoască, scriau din curtoazie câteva cuvinte. Preotul Vasile Lucaciu, un alt memorandist, îi scrie la Seghedin, pe 12 septembrie 1894, următoarele cuvinte: „M-am gândit adeseori ce rol să aibă fiicele române în lupta noastră naţională? . .. să îndemne pe voinicii cari să apropie de inima lor, la luptă vitejească pentru drepturile neamului…“ Albumul a rămas în patrimoniul Muzeului de istorie din Cluj, cu numărul de inventar M. 344/21.

Cu timpul, recunoașterea devine tot mai largă. În 1906, după moartea tatălui, Felicia este primită împreună cu mama ei în audiență de către Regina României, la Peleș. Regina le primește cu căldură, le îndrăgește din prima clipă și le după încheierea timpului alocat oficial vizitei „la o audițiune muzicală“, dăruindu-i domnișoarei Felicia un costum popular, cu care aceasta se fotografiază mândră, cu brațele în piept, câțiva ani mai târziu. În 1932 este decorată la Sibiu de Regele Carol al II-lea cu Ordinul Ferdinand în semn de prețuire pentru contribuția ei la realizarea Marii Uniri.

O dată idealul Unirii împlinit, Felicia Rațiu își trăiește ultimii ani de viață la Sibiu. La vârsta de 66 de ani, în 1934, își construiește o vilă de vacanță la Păltiniș: o construcție din bârne de lemn așezată pe un tăpșan însorit. Casa avea verandă și acoperiș de șindrilă și, cu siguranță, la acea vreme, o perspectivă spectaculoasă asupra munților. Se afla, din punct de vedere topografic, exact la jumătatea distanței dintre vila lui Nicolae Regman și casa de vacanță a doctorului Ittu, delimitând împreună un areal triunghiular. Nu a apucat însă să se bucure de acest refugiu și de împrejurimi decât pentru un an de zile (poate nici atât), stingându-se din viață în 1938.

A lăsat în urmă un testament care, în deplină consonanță cu o viață dedicată idealurilor comunitare, emana noblețea gândului îndreptat mereu către ceilalți. Într-adevăr, gestul dinaintea plecării din lumea aceasta, când trebuie să te desparți de bunurile pământești, spune multe despre felul în care ai înțeles să-ți petreci viața. Astfel, toată proprietatea din Păltiniș a lăsat-o „veneratului Consistor din Blaj, cu menirea să dispună fără întârziere vânzarea prin licitație publică, iar din dobânda anuală a capitalului realizat urmau „să se îmbrace cu haine calde și să se cumpere cărți de școală pentru câțiva ucenici săraci de meseriași români cu ocazia Sfintei Sărbători a Crăciunului“.

Totodată, Felicia Rațiu a mai lăsat o sumă considerabilă, de 40 000 de lei, Academiei Române. Din dobânda sumei amintite ar fi urmat să se instituie un premiu în memoria părinților ei, care să poarte numele „Ioan și Emilia dr. Rațiu“ și care, firește, ar fi urmat să fie acordat celor care, pe viitor, vor activa spre promovarea acelorași valori naționale. Visa, de asemenea, ca în Turda să se înființeze cândva un muzeu al familiei, drept care a lăsat temporar Muzeului Simu din București portretele pictate ale părinților ei, în vederea unei transmutări ulterioare în orașul natal.

La moartea ei, în 1938, ziarele transilvane vibrează iarăși, reamintind tuturor cine a fost Felicia Eugenia Rațiu. Cu numai nouă ani înainte se stinsese mama ei, Emilia, având parte de funeralii naționale, desfășurate în prezența lui Iuliu Maniu. Acum, în 1938, la Sibiu, cel care o omagiază pe defuncta Felicia, domnișoara de altădată, dar și dintotdeauna, este protopopul Emilian Cioran.

^[1] „Memoriile sale, apărute în anul 1893, dovedesc că autoarea e o bună cunoscătoare a vieții politice din Transilvania şi că ea s-a aflat în mijlocul tuturor acțiunilor ce s-au desfășurat în acești ani“ (Eugenia Glodariu, „Aportul femeilor din Transilvania la Mișcarea Memorandistă“, în: Acta Musei Napocensis, XIX, 1978, pp. 501-509.)

^[2] Op. cit.

^[3] Aceștia sunt: G. Pop de Băseşti, Rubin Patiţia, Gherasim Domide, Nicolae Cristea, Aurel Suciu, Teodor Mihali, Dem. Comşa, Mihai Veliciu, D. P. Barcianu, Dionisie Roman.