Rohia, iunie 84
Iubite Dinule,
Îţi mulţumesc pentru carte şi pentru dedicaţie. Pentru amândouă. Dedicaţia e emoţionantă, cartea e admirabilă. Parcă nicăieri, în opera ta, nu te înfăţişezi (te dezvălui) atât de candid, de voitor a te apropia de cel care te citeşte şi a-l lămuri – cu deplină şi modestă sinceritate – ce este filosofia.
Distincţia dintre Kronos şi Zeus, dintre timp rotitor şi timp rostitor, dintre devenirea fără rost şi devenirea cu rost e revelatorie şi – de acum încolo – fundamentală. Ce bine zici: „Cu omul şi în om abia, Kronos e înfrânt de Zeus.“
Aurel Rău mi-a cerut un text pentru Steaua nr. 7 (cred), unde-ţi vor închina câteva pagini cu prilejul împlinirii celor şaptezeci şi cinci de ani ai tăi. (Felicitări şi urări, din toată inima !) Regret că am predat micul meu text („Dascăl prin vocaţie“) înainte de a fi putut lua cunoştiinţă de „Trei introduceri“. Sunt acolo, la pag. 77, două fraze care-mi justifică titlul (şi textul) pe deplin – două fraze în bună măsură creştineşti : „Toată tendinţa noastră, în cultură de pildă, pare a fi de a multiplica şi trece altora: cunoştiinţe, civilizaţie, bunuri, viaţă. Devenirea noastră lăuntrică n-ar sluji nici ea decât idealul devenirii în celălalt“.
Și fiindcă socotesc „Trei introduceri“ un soi de mărturisire de credinţă filosofică şi de autobiografie spirituală (spirituală – fiinţială), să-mi dai voie să-ţi răpesc din timp cu o mică spovedanie. Am fost de mai multe ori întrebat de ce am venit înapoi în ţară (1979, 1980), de ce n’am rămas în Belgia, Elveţia sau la Paris? De ce-mi petrec mai toată vremea (ori măcar o bună parte din vreme) într’o mică mănăstire, destul de sărmană şi izolată şi-n „mizeria“ vieţii ţărănesc – călugăreşti ? Şi de ce – la urma urmei – am preferat a way of life atât de rudimentar, de închis, de „mizerabil“ ?
O poţi afla, de vrei, în două texte. Unul (îţi este cunoscut) e Predoslovia la Întuneric şi Lumină de I. Al. Brătescu – Voineşti. Pe celălalt poate că nu-l cunoşti. E un pasaj din La double maîtresse, romanul lui H. de Régnier. Apare acolo un bătrân aristocrat englez care trăieşte la Roma în compania unei tinere curtezane de care-i îndrăgostit nebuneşte. Curtezana e o târfă care-l exploatează, îl jefuieşte, îl batjocoreşte, îl înşeală fără pic de ruşine şi-l tratează ca pe o paiaţă, o slugă, un animal. Bătrânul îndură toate umilinţele pentru că e îndrăgostit fără leac. Vine apoi un alt aristocrat englez care, văzând halul de prăbuşire morală la care ajunsese compatriotul său, îi propune să-l scoată din iad şi mocirlă, ducându-l cu dânsul la Londra. Stăruinţele sale se adeveresc inutile. Dar te înşeală, îşi face râs de tine, se poartă cu tine mai rău decât ca un rob! exclamă noul venit. Ştiu, zice bătrânul, dar nu plec. Vei ajunge curând cerşetor sau în vreun ospiciu ori lazaret! Degeaba.
Atunci lordul II face un lucru cu totul neaşteptat (la fel de surprinzător ca al stareţul Zosima faţă de Dimitrie Karamazov): se ridică în picioare şi se înclină adânc în faţa bătrânului. Îşi manifestă astfel respectul său: căci tăria de a rămâne într-o situaţie oribilă i se pare un act eroic şi vrednic de toată stima şi admiraţia. Salută consecvenţa.
Oarecum aşa stau lucrurile şi cu mine. Nu mă aflu – desigur, cîtuşi de puţin – în situaţia bătrânului englez! Dar cu situaţia călătorului din Predoslovia, care nu s’a urcat în strălucitorul Orient-Expres ci a preferat trenul personal şi un compartiment într’un biet vagon de clasa a 2-a, am analogii. Călătorului acestuia, odată făcută, alegerea nu-i va fi răsplătită cu flori şi cozonaci şi felicitări. Vagonul trenului personal – mai ales în contrast cu luminosul luxosul rapid expres – i se va fi părut şi mai lugubru, mai murdar, mai jalnic; tovarăşii de drum (care n-au cum şti că el a renunţat la suirea în trenul internaţional) mai somnoroşi, îmbufnaţi, certăreţi, poate ostili. În compartiment e rece şi întunecos. Poate că şi-n sufletul călătorului nu e numai avânt şi melodie, poate că-i şi un pic de cenuşă. Dar, aşa a voit, aşa a şi ales. Dacă-i om, va trebui să accepte, să înfrunte, să asume realitatea pe care a preferat-o.
Da, odată cu închisoarea, tendinţa mea de a rezolva opţiunea între românism şi evreism (ori neutralism) s’a definitivat înspre românism. Nimic nu mi-am dorit mai mult (şi mai nebuneşte) decât să-mi identific cât mai complet soarta cu a poporului român. Români sunt şi cei din străinătate! Dar a mă alătura lor însemna pentru mine să aleg pe cei privilegiaţi, altfel spus pe cei din trenul expres. Aici, în „mizeria“ Maramureşului am dat de Românii cei din vagonul de clasa II-a a trenului personal. Am păşit pe urmele călătorului din Predoslovie. Ca şi el, am de înfruntat Realitatea. E, de bună seamă, o realitate amestecată: cu multe bucurii[1] şi multe neajunsuri. Servitude et grandem, ca la Vigny. N’are a face. Am ales. Expresul a trecut, s’a dus. Nu-mi pare rău. Asta am vrut, asta am. Iar Domnul Hristos mă ajută, având de furcă, nevenindu-I uşor. Fiindcă nu-i uşor lucru să linişteşti şi să înţelpţeşti un copil răsfăţat, un copil bâtrân, un fecior de bani gata, un leneş, un fricos, un ovreiaş de Bucureşti, un înfumurat, un neisprăvit ca mine. Domnul însă e plin de răbdare şi firea-I e fire de vânător: îi place vânatul care se lasă prins greu.
Am vrut să scriu pe crucea mormântului pe care mi l-am pregătit aici : „N.St., monah maramureşan“. Apoi mi-am spus că inscripţia e prea stendhaliană. Am săpat doar: „Monahul Nicolae“. Pentru un „misfit“, un ratat ca mine e destul. Oricum, va rămâne pentru mine consolarea identificării cu un pământ cum nu se poate mai românesc. Trag nădejde că mă va primi : tu mi l-ai găsit, mi l-ai arătat. De nu mi-a fost dată devenirea, românească, întru fiinţă, măcar să am parte de una întru moarte.
Trenişorul personal s-a urnit, pufăie de zor, şi-i un tren personal ciudat, n-are staţii de oprire, merge direct la destinaţie, încetişor, hurducat, puţin sperios, puţin îndrăzneţ, făcând-o niţel pe expresul câteodată, bombănind parcă, apoi fluierând nebuneşte, fericit, poate rostitor. Căci, oricum, aşa, tărîş – grăpiş, în al unsprezecelea (şi patruzeci şi cinci de minute) Ceas, cahin – caha, i se pare că şi-a găsit şi el un foarte mic rost: şi fluieră nebuneşte, fericit, nu în Timp real, dar nici logic: într-un fel de Timp paralogic suprareal.
Al tău nedezminţit,
Recunoscător,
Nicu
P.S.
– Mai e în literatură (cît o ştiu eu) o situaţie asemănătoare cu aceea din Predoslovie şi La double maîtresse: în nuvela lui Henry James: Portret of a lady. (Aceeaşi temă, a fidelităţii faţă de calea aleasă. Die Treue faţă de daimonul cel mai dinlăuntru, de adevărata vrere, de chemarea Duhului. Să fie oare aventura lumească a insului libera făurire – şi acceptare – a fatumului (necesităţii) ?
– Ceea ce-i de minune la Heidegger şi la tine e contopirea ideilor în cuvinte, desăvârşită nuntire dintre filosofie şi limbaj. Drept care avem două filosofii nu numai „înalte şi melancolice“, ci şi „puternice şi pitoreşti“, două teoretizări întrupate.
[1] Momentul miezonopticii, b.oară : superb.