Trei note despre Jurnalul de la Păltiniş

Alexander Baumgarten

Există trei note sub care cred că exegeza adunată de la apariţia Jurnalului de la Păltiniş nu a abordat această carte magnifică. Pentru a le gândi, plec de la premisa: odinioară, Jurnalul mi-a format voinţa de a studia filosofia şi mi-a imprimat un model cultural. Din faptul spontan al întâlnirii cu el a venit sentimentul că următoarele trei aspecte sunt căi esenţiale, dar încă nediscutate, de înţelegere a semnificaţiei lui.

Prima priveşte plasarea lui în istoria ideilor. Oricine poate remarca insistenţa oarecum firească cu care trei decenii de exegeză s-au referit la el căutându-i diferenţele specifice: s-a scris despre el ca despre un manifest intelectual scris sub cenzura comunistă, despre apropierile intrinseci ale „şcolii“ cu modelele antice, despre aerul de protreptic implicit al lui. Unii autori i-au făcut elogiul în sensul asimilării lui cu modelul major al filosofării perene, alţii, mai numeroşi, au căutat sublinierea alternativelor, proporţional cu propriile complexe. Dar toate acestea sunt diferenţe specifice, iar genul acestei lucrări încă stă neidentificat. Dacă suntem de acord să citim în Jurnal un model de formare a spiritului determinat de întrebarea: „Care sunt marile texte, dispuse istoric, a căror frecventare periodică într-un exerciţiu comun, prin care regăsim şcoala în fenomenul ei originar, ne poate conduce spre practica gândirii?“, atunci eu aş recunoaşte acest gen într-o singură mărturie a unei experienţe similare în toată istoria filosofiei. Mă gândesc la Didascalicon-ul lui Hugo din Saint Victor. Nu Academia sau Liceul (căci în Grecia clasică formarea filosofică nu însemna exerciţiul hermeneutic al textelor), nu Platonopolis-ul lui Plotin sau Cassiciacum pot fi reperele comparabile. Poate Vivarium al lui Cassiodor, unde acesta se retrăsese cu cărţile pentru a le copia şi a le transmite unei forme şcolare, dar avem prea puţine mărturii despre acel eveniment. Dar Saint-Victor, descris de Hugo, aşa arăta: un spaţiu al reflecţiilor în care antrenamentul ordonat al lecturii, reluarea textelor întro disciplină, înţelegerea nivelelor de interpretare şi mai ales credinţa că există o condiţie a culturii de a se livra consultării textului şi reconstrucţiei lui istorice. Sau mai simplu: un tânăr german sosit la Paris şi asumând ordinul religios, fiindcă vedea condiţia supremă a culturii legată de faptul lecturii. Cred că putem înţelege Jurnalul mai degrabă în comparaţie cu Didascalicon-ul, pentru a vedea mai clar similaritatea a două culturi hermeneutice în care ele s-au născut.

A doua priveşte reflecţia asupra efectului acestei cărţi în modul nostru instituţional de a înţelege practica filosofiei. Jurnalul a fost o carte-şoc şi a avut funcţii comparabile cu Jurnalul adolescentului miop, mai târziu cu Cerul văzut prin lentilă: cele trei texte explicau etapele intrării în lumea spiritului. Dar, spre deosebire de celelalte două, în Jurnal putea fi citită schiţa unei educaţii instituţionale a filosofiei, probabil ca o urmă a obsesiei noiciene pentru „tema şcolii“. E firesc atunci să mă întreb: dacă a fost atât de importantă cartea, ce urmări a avut ea în construcţia şcolilor de filosofie din România? Răspunsul este sec: nici unul. Mai precis: din Jurnal înţelegem că practica filosofiei înseamnă, în primul rând, frecventarea periodică de către acelaşi om a textelor reper, pentru a forma un strat mintal al universalităţii din orizontul căruia să putem să ne exprimăm „profesionist“ despre orice ne-am alege să studiem cu precizie. Citind aşa acest ideal, este limpede că, în universităţile noastre, totul funcţionează împotriva lui: studentul are trei ani de vizită buimacă prin istoria gândirii, apoi e împins spre „specializare“ (ca şi cum aşa ceva ar fi posibil la 21 de ani), iar dacă are şansa să dea un doctorat şi să predea într-o universitate, el are toate şansele să îngâne tâmp ceea ce i s-a părut mult prea devreme că ar fi timpul glorioasei sale specializări. Rezultatul e un dispreţ generalizat al tuturor contra tuturor, provenit natural din „specializarea“ asumată. Ce s-ar întâmpla, în schimb, dacă am cere lectorilor din universităţi să predea, un număr fix de ani, câte un semestru nume „grele“ ale istoriei filosofiei, şi am fixa acest exerciţiu drept o condiţie a profesurii? Nu numai că am fi repuşi în tema Jurnalului, dar, involuntar, am redescoperi forme şi ritualuri universitare care au însoţit foarte fericit aceste instituţii în primele lor trei secole de funcţionare. După care, evident, obiceiurile s-au prăpădit.

A treia priveşte discrepanţa dintre un efect vădit asupra culturii noastre filosofice a întregii şcoli noiciene şi tăcerea Jurnalului în privinţa acestui aspect. În Jurnal nu am citit nimic despre faptul că o cultură se formează ca un mediu impersonal de dialog dacă îi oferi traduceri corecte ale marilor ei repere. Or, din mediul noician au ieşit, pe rând, traduceri din Aristotel, Platon, Heidegger etc. Pot să cred întemeiat că un ideal precum cel de mai sus a fost prezent acolo? Indiferent dacă am sau nu dreptate, efectul e vizibil şi e o parte prea puţin discutată a moştenirii lui Noica. Dar putem să reţinem, oare, din lectura Jurnalului, că trăim într-o cultură care trebuie să facă acum marele salt al civilizării ei prin traduceri bine întemeiate, numeroase, provocatoare discret ale exerciţiului oricărei gândiri?

România Literară, nr. 45/2013