„Traité de recomposition“

Dan C. Mihăilescu

Aşa definea Alain Besançon Jurnalul de la Păltiniş în 1999, când cartea fusese tradusă în franceză la Editura La Découverte. Memorabilă formulă. Şi demnă de glosări copioase. Subtila aluzie cioranianeliadescă (articolul apăruse în Commentaire, vol. 22, nr. 87) am decupat-o din eseul lui Sorin Antohi Navetişti în Castalia cu care am împodobit patru din cele 16 pagini ale suplimentului Litere, arte, idei, nr. 34 (290) din 28 sept. 2003, număr integral dedicat uluitoarei cărţi a lui Gabriel Liiceanu, la două decenii de la apariţie. Dacă la prima lectură mă captivase anecdoticul (Cioran, Eliade, Paleologu ş.cl. mai mult decât „stahanovismul” filosofic al marelui strateg) şi mă fascinase iradierea magică, de Prospero în furtună, a lui Noica, după douăzeci de ani personajele treceau în plan secund, împingând la rampă „modelul paideic”.

În 1983 eram încă tulburat de netrecerea examenului noician (zece ani de recluziune bibliofagă, renunţarea la gazetărie în favoarea marilor sinteze şi a Ideii personale), umilit de cum îmi spulberase într-o clipită mândreţe de debut editorial („cum poţi să scrii o carte despre Eminescu fără să ştii germana !?”) şi răzvrătit haiduceşte faţă de tot ce presupunea „antrenoriatul” său cultural. Pe de altă parte, ce m-a hărţuit până la sufocare atunci a fost neputinţa de a recenza cum se cuvine cartea: cum să spui pe şleau că este viziunea utopică a unei Românii paralele, o şcoală alternativă, subversivă, un club elitar, în duhul symphilosophiei romantismului de Jena, înduioşător de antinomic oborului valah? Cum să remeditezi pe faţă marile teme ale generaţiei’27, socratismul naeionescian, perfecta sincronizare europeană a culturii române interbelice? Cum să pui deschis, corect şi percutant în balanţă opţiunea lui Eliade, Cioran ş.cl. pentru exil faţă de rămânerea (întru) a lui Noica? Etc.

„În mod miraculos – scria Gabriel Liiceanu în LA&I-ul pomenit mai sus – Păltinişul nu întreţinea nici o legătură cauzală cu lumea reală. Din orice punct al istoriei de atunci ai fi pornit, nu puteai ajunge la Păltiniş. Cred că succesul cărţii are o explicaţie simplă: citită în lumea grotescă a lui Ceauşescu, a activiştilor de partid şi a securiştilor, ea a fost resimţită ca un basm cultural. Într-un moment al istoriei în care tot ce era spiritual era traficat şi prostituat, se putea, iată, fugi în sus. Sunt convins că paginile Jurnalului au fost citite ca o poveste pentru oameni mari. Ce paradă impudică de libertate ! (…) Ceea ce a lăsat atunci impresia, în legătură cu Jurnalul – mai ales în breasla literară – a unei trufii nemăsurate, a unui catharism cultural, era în fond exaltarea semnificaţiei metafizice a culturii într-un context de restrişte istorică. Această funcţie soteriologică, mântuitoare, a culturii, trăită patetic şi fanatic de personajele cărţii, conferă Jurnalului întreaga lui stranietate”.

Acum, după încă un deceniu, când Humanitas pregăteşte o somptuoasă ediţie aniversară a Jurnalului de la Păltiniş, aceasta se încrucişează apetisant cu tulburătoarele revelaţii recent produse de Gabriel Liiceanu în Dragul meu turnător, ca şi cu volumele Dorei Mezdrea din seria Nae Ionescu în arhiva Securităţii (în speţă Noica), oferind un prilej ideal pentru reconsiderarea represiunii vieţii intelectuale în ceauşism. Cum era cu putinţă ca un gânditor aşa de sever încondeiat în delaţiunile civile şi rapoartele ofiţereşti din dosarul de urmărire informativă, un intelectual în chip flagrant inadecvat corsetului partinic al vremii, să irumpă în viaţa literară cu ditamai încărcătura dinamitardă? Un imn al firescului şi evadării pe verticală, în plină, crudă, alienantă anormalitate. (Să nu uităm câte valuri a stârnit şi Epistolar-ul). Întrebarea nu-şi află pereche decât în misterul care a dus la alocarea de fonduri (în 1977) pentru producerea acelei halucinante parabole a românităţii caragialiene în comunism care este filmul lui Lucian Pintilie De ce trag clopotele, Mitică?

Îmi place să cred că recitirea şi rediscutarea Jurnalului de la Păltiniş vor demonstra o dată mai mult perenitatea cărţii şi a modelului formativ propus de aceasta, iar textul merită să fie, în sfârşit, racordat cumsecade la contextul moral şi labirinticele subtexte politice ale vremii. Altminteri, cum spunea Gabriel Liiceanu, „pe atunci eram convins că traducerea unui dialog din Platon sau a unor conferinţe heideggeriene ne ţinea lipiţi de trupul viu al unei Europe eterne şi că asemenea gesturi ne garantau, pentru un viitor nedefinit, reintegrarea într-un spaţiu spiritual de elecţie. Eram ca membrii unui trib convinşi că lumea ţinea prin recitarea reculeasă a unui mit întemeietor“.

România Literară, nr. 45 (08/11/2013 – 14/11/2013)