Aniversarea speranţei

Mihai Zamfir

În urmă cu 30 de ani, o cărticică de aparenţe modeste, fără pretenţii, avea să scuture peisajul intelectual românesc şi să-l marcheze pentru multă vreme – de fapt, pentru o durată indeterminată. Cel care ar dori să restituie contextul anului 1983 nu ar avea prea mult de lucru: ne aflam atunci în punctul cel mai de jos al traseului ţării noastre din ultimul secol. Noaptea spiritului stăpînea autoritar pe fondul mizeriei generalizate şi al pierderii speranţei.

Deodată se iveşte o carte neobişnuită, scrisă începînd cu anul 1977; printr-o simetrie astrală despre care nu putem spune altceva decît că ea a existat, ni se aducea la cunoştinţă – imediat după marele cutremur – un fapt neaşteptat: în ţara noastră se întîmpla totuşi ceva care să justifice speranţa. Discret, fără emfază, drapîndu-se într-o obligatorie prudenţă, Jurnalul de la Păltiniş ne anunţa că undeva, în creierii munţilor, cel mai mare filosof român în viaţă (activ şi debordînd de entuziasm) crease un cerc socratic de meditaţie asupra lumii şi propunea salvarea noastră prin cultură. Acolo unde toate soluţiile politice, economice ori sociale eşuează, doar cultura mai poate îndrepta situaţia; iar în România anilor ‘80, adîncită într-o criză aparent insurmontabilă (politică, economică şi socială), singura alternativă de salvare rămînea cultura.

Desigur, lucrurile nu puteau fi prezentate în termenii de mai sus: un astfel de text n-ar fi văzut niciodată lumina tiparului. Mesajul Jurnalului nu era însă mai puţin clar pentru iniţiaţi, pentru cei ce urmau să formeze batalionul cititorilor cărţii, batalion transformat curînd în regiment, în brigadă, în divizie. Poate chiar în corp de armată.

Şi cine era omul care ne plănuia salvarea? Cel mai neverosimil personaj cu putinţă. Un filosof pur în sensul german al cuvîntului, un metafizician rătăcit în finalul secolului XX, un (probabil) ultim european dornic să scrie un tratat articulat de ontologie. Iată cine dorea să salveze România şi, dacă se putea, şi Europa odată cu ea. Un metafizician de pe altă planetă mentală!

Să adăugăm că, în propria lui ţară, cel mai mare filosof român şi unul dintre cei mai mari ai lumii nu era decît un paria, un fost deţinut politic, un nefericit asupra căruia se îngrămădiseră ani de închisoare, de domiciliu obligatoriu şi de tortură fizică: neverosimilul urca la cote înalte. Regimul comunist de la noi ar fi avut toate motivele să-l închidă pe filosof şi pe puţinii lui discipoli într-un ospiciu. Noroc că Noica şi proiectele sale funambuleşti nu interesau un regim preocupat doar de concret şi fără nici o urmă de perspicacitate.

Cine a spus însă că, în situaţiilimită, nebunia reprezintă suprema înţelepciune? E un adevăr de bun simţ. Cînd nimic nu mai e de făcut, doar o răbufnire iraţională poate îndrepta lucrurile. Apelurile patetice şi repetate ale lui Constantin Noica la salvarea prin cultură (banalizate prin repetare, ridiculizate ulterior pe scară largă) îndeplineau, în sinistrul deceniu al nouălea, o funcţie precisă: deschiderea unui orizont de speranţă. Era extrem de puţin şi în beneficiul, deocamdată, a extrem de puţini – cîteva sute de români, poate nici o mie, la o populaţie de 23 de milioane; în întunericul compact de să-l tai cu cuţitul, în care se prăbuşise România, minuscula geană de speranţă ivită în conştiinţa celor cîteva sute de cititori ai Jurnalului semnifica ceva hotărîtor: modificarea peisajului. Întunericul înceta de a fi monolitic.

Ce a urmat se ştie. Jurnalul de la Păltiniş făcea un anunţ important: atenţie, nu-i totul pierdut! Undeva, în creierii munţilor, izolat spiritual şi geografic, cineva gîndeşte lumea românească şi viitorul ei. Aşa ceva nu se mai întîmplase dinainte de război; tînărul filosof strălucit al anilor ’30, autorul lui Mathesis sau bucuriile simple şi De caelo, se ivea iar la orizont. Dacă filosoful excomunicat, arestat, exclus din viaţă socială şi la un pas de a fi ucis încă trăia, scria şi începea să se adreseze publicului larg, înseamnă că mai exista speranţă.

Eroul Jurnalului (şi al Epistolarului de peste patru ani), Constantin Noica, s-a stins în 1987: altă coincidenţă astrală. Peste doar doi ani, la ieşirea din întuneric, lecţia lui Noica începea să dea roade tot mai variate şi mai neaşteptate: obsesia „salvării prin cultură“ crea, în cîţiva ani, o nouă paradigmă slujită de noi instituţii şi de figuri plasate instantaneu în prim-planul culturii române. Editura Humanitas şi Gabriel Liiceanu -directorul ei, Colegiul Noua Europă al lui Andrei Pleşu, descoperirea lui Mihai Şora, avîntul scriptic al lui Petru Creţia, creaţia de comentator înalt al filosofiei antice realizată de Andrei Cornea, ieşirea la lumină a filosofului necunoscut Alexandru Dragomir, exegezele lui Ion Ianoşi, ivite în cadenţă impresionantă (dar mai ales monografia remarcabilă consacrată lui Constantin Noica) – toate izvorăsc, pînă la urmă, din lumea sumar descrisă în Jurnalul de la Păltiniş şi în Epistolar, unde autorii de mai sus figuraseră ca prezenţe stabile ori fugitive. Anunţul, deocamdată vag, al „salvării“, lansat în 1983, avea să fie confirmat cu uluitoare rapiditate.

România Literară, nr. 45/2013