Andrei Cornea
Jurnalul – un scandal vechi de 30 de ani
Coincidenţa a făcut ca, recent, să fi apărut cartea lui Gabriel Liiceanu Dragul meu turnător (despre care am scris de altfel în 22 un mic text intitulat Dragul meu filosof). Scriu, aşadar, textul de faţă ocazionat de împlinirea a 30 de ani de la ediţia princeps a Jurnalului de la Păltiniş, avînd în minte supravegherea cvasitotală la care erau supuşi Liiceanu, Noica, Pleşu şi toţi ceilalţi, care se întîmplă să fie menţionaţi în Jurnal. Şi atunci, te întrebi: Cum de s-a permis apariţia Jurnalului la Cartea Românească în 1983? Ipoteza că autorităţile nu şi-au dat seama de caracterul său subversiv şi total în afara ideologiei oficiale cade, dacă citim Dragul meu turnător. Cenzura dispunea de turnători calificaţi, eventual colegi şi amici cu personajele din Jurnal. Nu am un răspuns, iar ceea ce s-a publicat deocamdată din „dosarul Noica“ nu ajunge cronologic în perioada Jurnalului şi în partea a doua a anilor ’80, pentru a afla mai multe.
Dar, indiferent de ce a intenţionat, dînd drumul Jurnalului cenzura a permis ca, peste lumea intelectualităţii publice să cadă o bombă care, pînă şi acum, 30 de ani mai tîrziu, încă fumegă creînd rupturi, polemici înverşunate şi contestări reciproce vehemente (dar şi tiraje substanţiale).
Într-adevăr, foarte multă lume s-a simţit iritată fie de sentinţele lui Noica, fie mai des chiar de felul în care îl interpreta şi continua Liiceanu. Et pour cause! Criticii literari şi scriitorii s-au simţit ofensaţi de dispreţul cu care îi trata Noica, care „ar fi avut un neiertător complex de superioritate“, după cum scria Şt. Aug. Doinaş în Epistolarul apărut în 1987. Alexandru Paleologu, foarte dur tratat de Liiceanu în Jurnal, îi reproşa prietenului său Noica echilibristica sofistică prin care el lichida „cele mai multe dintre marile valori ale culturii, ale moralei şi ale vieţii.“ (Epistolar, 88) N. Steinhardt l-a învinuit pe Noica şi pe cei din jurul său („catharii de la Păltiniş“) de aroganţă şi de dispreţ la adresa „băcanului“, de „lipsa milei“. Jurnalul fost ironizat necruţător de Cioran. Iar reproşurile şi criticile au continuat şi s-au complicat după 1990.
Atunci foştii discipoli ai lui Noica (mai ales Liiceanu şi Pleşu) au fost rapid incluşi în categoria unor „elitişti“, „orgolioşi“, „reacţionari“, „antidemocratici“, sau, mai tîrziu, s-a creat de către Sorin Adam Matei pentru ei, plus pentru „asimilatul“ H.-R. Patapievici, tribul detestabil al „boierilor minţii“. Discipolii au devenit tot mai suspecţi de a fi „prea la dreapta“, odată ce episodul legionar al lui Noica a devenit mai cunoscut. O altă linie de atac, desfăşurată mai ales de Alexandra Laignel-Lavastine, a susţinut că Noica a deturnat, fie şi cu bune intenţii, activismul intelectualilor români, ostili regimului comunist, înspre naţionalism şi filosofie detaşată de critica socială şi politică şi că, într-un fel, el a continuat direcţia naţionalistă din timpul flirtului legionar. Mai pe scurt şi mai brutal: la întrebarea „de ce n-am avut un Havel?“, unii au sugerat acest răspuns: pentru că am avut un Noica, fost legionar, în continuare naţionalist, popularizat de Jurnal, care a drenat într-o direcţie utopică energiile tineretului intelectual! Amintesc şi despre alţi scriitori, critici, filosofi – Caius Dobrescu, Adrian-Paul Iliescu, Adrian Marino, Ciprian Şiulea, Gabriel Andreescu – toţi critici ai lui Noica şi ai „Şcolii de la Păltiniş“. Pentru ei discipolii, după ce că sunt purtători de ideologie „neo-con“, mai şi încearcă să-şi asigure un capital simbolic nemeritat; în fapt sunt destul de anemici profesional, ceea ce se vede şi din faptul că nu prea au articole ISI. În plus, în ultimii ani un Liiceanu, un Pleşu sau un Patapievici au fost acuzaţi de „băsism“ şi de abandon al dimensiunii „critice“, deoarece l-au elogiat sau susţinut pe preşedintele Băsescu şi – unii din ei – ar fi acceptat, chipurile, demnităţi publice drept răsplată; pe deasupra au fost şi „executaţi“ la Antena 3 sau înjuraţi şi scuipaţi pe stradă. Şi cînd te gîndeşti că Noica, îngrijorat pentru destinul cultural al lui Andrei Pleşu, se bucura că, în condiţiile de „atunci“ acesta n-ar fi fost tentat să intre în politică sau să fie ministru! Sau dus condiţiile de „atunci“, dar antipatiile vechi au supravieţuit!
Adevărul e că, deschis la întîmplare, Jurnalul scandalizează la fiecare pas prin enormităţile lansate acolo: sunt trimişi la colţ nu numai criticii literari şi „băcanii“, dar şi nevestele, Aristotel, Foucault, Occidentul anglo-saxon, logica formală, problema morţii, Kirkegaard şi atîtea altele. Asta pentru a nu mai vorbi despre un nombrilism filosofic care pîndeşte multe din pagini. Scandalurile provocate de această cărţulie de 30 de ani sunt, de aceea poate, în logica lucrurilor. Citiţi (recitiţi) însă Jurnalul cap-coadă: greu să nu fiţi cuceriţi treptat de viaţa şi farmecul pe care le respiră din plin. Viaţă şi farmec? Îi mai trebuie unei cărţi altceva pentru a fi o capodoperă?
România Literară, nr. 45, 8-14 noiembrie 2013
