Monica Lovinescu

Cronică la „Epistolar“, 1987

„…să înveţi să gândeşti. Acesta este lucrul pe care am sperat să-l învăţ de la Noica […] Ceea ce vrei tu să înveţi de la el, într-o lume în care se gândeşte plat, şters, impersonal, deci într-o lume în care nu se gândeşte deloc, este nebunia de a gândi pe cont propriu“.

Spectacolul acestei „nebunii“ e delectabil în Epistolar – o nebunie, de altminteri, împărtăşită de mai toţi interlocutorii săi, într-atâta încât de abia ai dat dreptate unuia, că-ţi vine să privilegiezi răspunsul celuilalt. Într-un climat intelectual în care probabil că doar în teoria literară mai domneşte aproximativa libertate de a te exprima fără cenzuri şi autocenzuri, acest „roman de idei“ – scris de toţi protagoniştii nu cu intenţia publicării, deci într-o deplină libertate interioară – dobândeşte aura unei plăsmuiri fericite, lăsându-ne să întrevedem ce-ar putea fi climatul intelectual românesc dacă, în locul proceselor de intenţii, campaniilor organizate sau pamfletului gros, ar fi hrănit de adevărate polemici. Fiindcă, aşa cum spune Constantin Noica, preamăritul şi controversatul erou al acestei cărţi:

„Ceea ce mi se pare cuceritor în Epistolarul prilejuit de Jurnal, este ceva de data asta real, iar nu o himeră, cearta pe care a iscat-o […] în Epistolar toţi se spintecă unii pe alţii (îndurare pentru cel care a stârnit preafrumosul măcel, căci a căzut şi el spintecat), dar în acelaşi timp toţi supravieţuiesc, ca în mitologiile nordice.“

În acelaşi sens, Gabriel Liiceanu către Sorin Vieru: „Linişteşte-te, nu va fi război! Suntem în spaţiul culturii, acolo unde chiar cearta nu este decât forma respectului infinit. Cuvintele ne sunt aprige, dar nu şi faptele. Izbăveşte-mă aşadar de imaginea samuraiului cu părul zbârlit şi cu sabia scoasă şi trece-mă şi pe mine în rândul sperietorilor. Căci asta suntem, într-adevăr, cu toţii: sperietori somptuoase pe câmpuri de cuvinte“. 

Sau, în răspunsul către Ion Ianoşi: „…intraţi hotărât în convenţia piesei: un duel crâncen + o îmbrăţişare finală. Nu există victime însângerate, rănile se închid. Combatanţii sunt doar osteniţi, asudaţi şi mulţumiţi. Au spus tot ce au avut de spus. Şi peste spusele lor, oricât de aspre, se aşază în final concordia. Pleacă cu toţii la braţ, cortegiu funambulesc, mântuit în scăldătoarea Verbului.“

În ciuda patinei de umor din frazele de mai sus, nici o umbră caragialescă nu planează asupra împăcării finale, mântuirea faptuindu-se prin Verb, prin gândul spus până la capăt, prin sinceritate fără limite, dar şi prin calitatea celor ce se află în scenă.

A venit momentul să ne oprim la ei. În 1983, Jurnalul de la Păltiniş, în care Gabriel Liiceanu evoca ucenicia lui la „şcoala“ lui Noica şi apoi despărţirea rituală a discipolului de maestru, a provocat reacţii diverse şi extreme (pasionale, adesea, animate nu numai de un patos al ideii, ci şi de orgolii rănite, pe drept sau pe nedrept). 

Astfel, partea poate cea mai importantă a cărţii cuprinde polemica, directă şi indirectă, dintre Alexandru Paleologu şi Gabriel Liiceanu, de-a lungul căreia intervin, de o parte – şi cu o rar întâlnită luciditate – Andrei Pleşu, de alta Radu Bogdan (dar nu numai el). În toată această parte, polemica nu e doar de idei, dar şi de orgolii suferinde. Orgolii, am spus, şi nu vanităţi – diferenţa e esenţială. Din această înfruntare, toate personajele ies salvate, până şi Radu Bogdan care, prin gestul său aproape dostoevskian de a citi public, la un vernisaj, portretul pe cât de crunt, pe atât de realizat estetic pe care i-l face Gabriel Liiceanu, dobândeşte statura unui personaj capabil de gesturi extravagante, negând conotaţia ridicolă sau peiorativă. Între Alexandru Paleologu şi Gabriel Liiceanu, primul iartă, nu înainte de a fi mers până la capătul argumentelor (unele neevitând jignirea), al doilea se scuză, nu fără a răspunde, în chiar momentul recunoaşterii greşelilor sale, punct cu punct la tot ce i se pare a dezminţi curtoazia la care se aştepta de la Al. Paleologu. 

Lângă şi între ei, Andrei Pleşu, explicând, analizând cu un netăgăduit har al adecvării cuvântului la gând, în aşa fel încât, după fiecare intervenţie a sa, ai impresia că nimic nu mai e de adăugat. Dar într-o dispută totuşi de idei (totuşi, în cazul când pornirea ţine de umoare mai mult decât de idee) e mereu de adăugat ceva. Din acest punct de vedere, singurul reproş ce s-ar putea aduce Epistolarului este că se încheie, ar fi putut continua la nesfârşit, fără a obosi cititorul, captivat şi descoperind aici nu numai un gen literar prea puţin uzitat, dar parcă şi un tărâm nemaiexplorat de la război încoace.

Constantin Noica, pe deasupra lor – spre deosebire de alte polemici ulterioare – e numai înţelegere, înţelepciune, neatins de nici o undă de susceptibilitate.

Nu sunt, evident, singurii protagonişti. Există şi deosebiri de vederi ce nu iau aspecte afective, ci se menţin doar în sfera ideilor, ca acelea, senine, dintre Gabriel Liiceanu şi Sorin Vieru, îndeosebi asupra criticii literare. Există şi recunoaşteri luând forma directă a omagiului. Pe deplin meritat este cel adus de Gabriel Liiceanu lui Petru Creţia – „cea mai bună inteligenţă din România“, cum îl defineşte el. 

Mai există, în sfârşit, şi intervenţii readucându-ne spre un context istoric pe care restul Epistolarului îl evacuează sistematic. Evident, intervenţia lui Ion Ianoşi. Plină şi ea de toate nuanţele atunci când menţine discuţia pe tărâmul personal. Stingheritoare însă când schiţează o apărare a „opţiunii“ lui, marxismul, încercând să-l despartă de „nenumăratele experimente“ făcute „abuziv“ în numele lui. Or, pe de o parte, aceste „experimente“ n-au fost nenumărate, ci s-au rezumat la unul singur, apoi, nu e deloc sigur că epitetul de „abuziv“ e cel mai indicat, că marxismul nu conţinea, în germene şi în mesianismele sale, o parte cel puţin din crimele săvârşite în numele lui. Iar dacă sunt atât de „numeroşi cioclii“ ce-l înmormântează azi, lucrul nu e deloc suspect, cum pretinde Ion Ianoşi, ci semnificativ. Marxismul n-a fost o „opţiune“, ci o dogmă apăsătoare, la modul poliţienesc în Est, la modul ideologic în Apus. Dezmeticiţi azi, filozofii sau intelectualii occidentali, treziţi ca dintr-un vis urât, încearcă să-şi explice misterul acestei subjugări a minţii, în timp ce Ion Ianoşi se străduieşte s-o scuze sau chiar justifice. E drept că marxismul său este acum nuanţat şi chiar tolerant, e drept că, în România, doctrina marxistă a devenit un fel de paravan pentru alte pulsaţii ideologice, nu e mai puţin adevărat că funcţionează şi mai ales a funcţionat ca o doctrină de stat în numele căreia au fost sistematic decapitate idei – şi uneori nu numai idei. A pune deci marxismul în planul unei opţiuni dialogând de la egal la egal cu altele, chiar dacă ar corespunde cu demersul personal al lui Ion Ianoşi, reprezintă un nonsens istoric. De aceea – şi numai de aceea – epistolele lui Ion Ianoşi – altfel măsurate în formă şi tolerante în fond – se situează într-un fel de extrateritorialitate faţă de restul Epistolarului.

În sfârşit, circulă în acest Epistolar aluziile, insinuările, uneori afirmaţiile deschise privind o posibilă infatuare a lui Gabriel Liiceanu. Acuzaţie ce se dovedeşte a fi cu totul injustă la citirea şi a Jurnalului de la Păltiniş şi a scrisorilor semnate de el în Epistolar. A transforma pasiunea cuiva pentru funcţia formativă a filozofiei, justificata sa exacerbare faţă de invazia nonvalorilor pe un tărâm ce-ar trebui să le cuprindă doar pe ele, ucenicia sa umilă şi traversată de fiorul unei neîntrerupte îndoieli despre sine în infatuare pare cel mai deplin nonsens. Ajunge, spre a fi convins, să citeşti portretul lui Gabriel Liiceanu făcut de Andrei Pleşu într-o scrisoare către Radu Bogdan:

„Pe Gabriel l-am regăsit cum îl ştiam: chinuit de probleme universale şi private, bine intenţionat şi stângaci, puternic şi şubred deopotrivă. […] Personalitatea lui Gabriel se exprimă perfect în fiecare fibră a textului (din Jurnalul de la Păltiniş); iubesc deci acest text aşa cum îl iubesc şi pe el: bombănind admirativ, degustând ceea ce e talent şi curaj, nepricepând ceea ce e prezumţie greoaie şi inoportunitate. Decizia lui de a publica Jurnalul acum, fără acordul lui Noica şi fără să estompeze (prin iniţiale măcar) prezenţa reală a personajelor – prea contemporane – din cuprinsul cărţii e, privită obiectiv, de ordinul inadmisibilului. Recunosc însă că e un farmec şi o forţă autentică în acest «inadmisibil», care îmi impun. Orice carte însemnată e, oarecum, inadmisibilă şi orice autor bun e un pic antipatic.“

Pagina cea mai remarcabilă e o autocaracterizare din scrisoarea adresată de Gabriel Liiceanu lui Alexandru Paleologu:

„M-am gândit de atâtea ori cât de antipatic sunt pentru cei în faţa cărora n-am apucat, n-am vrut sau n-am putut să mă deschid: un personaj greoi, stângaci, teribil de retractil, lipsit de farmecul improvizaţiei pe un teren necunoscut, incapabil de mari disimulări şi de minciuna unui «rol» care atestă intrarea în maturitate, un personaj timid (şi pândit deci de eliberări violente) care, în absenţa marilor măşti protectoare, scoate în faţă monotonia arogantă a unei mine suficiente, o gravitate prostească sau bunăvoinţa forţată pentru o imposibilă comunicare […] Cine şi-ar putea imagina că în spatele acestei orgolioase siguranţe […] stă la pândă o adolescenţă mereu neconsumată, administrată de nevoia pateticelor dăruiri, de prestanţa pudorii, de spaima de ridicol, de credinţa în extreme şi de imposibilitatea de a poposi în interval, de respectul în faţa aspiraţiei, a eşecului şi a vieţilor mântuite de păcatul jumătăţilor de măsură?“

După o astfel de întrebare, numai cei într-adevăr de rea-credinţă ar mai putea insista în legenda pe cale de a se înfiripa în jurul infatuării lui Gabriel Liiceanu. De fapt, şi el şi Andrei Pleşu ar avea aproape dreptul la un sentiment de superioritate. Fără a nedreptăţi pe nimeni, e cert că înzestrarea lor filozofică este total ieşită din comun, că ivirea lor în spaţiul atât de puţin populat al gândirii româneşti trebuia înregistrată ca o bună vestire. Mai este limpede – chiar dacă acest lucru îl indispune pe Gabriel Liiceanu – că harul său de scriitor – ca şi al lui Andrei Pleşu – dă acestei cărţi un spor, şi de înţeles, şi de lumină.

În ciuda faptului că Gabriel Liiceanu se ridică plin de îndârjire împotriva epitetului de „frumos“ pe care Alexandru Paleologu îl alipeşte de unul din textele sale – parafrazând, s-ar putea spune despre acest Epistolar: „Carte frumoasă, cinste celor ce te-au scris“.

18 septembrie 1987

(din O istorie a literaturii române pe unde scurte, pp. 546-550)