Nicolae Steinhardt

Despre singurătatea lui Noica

Constantin Noica a fost un om foarte sociabil, amabil, întotdeauna gata să asculte, să răspundă – și nu-i puțin lucru să știi s-asculți și să răspunzi, întotdeauna politicos, – nedând vreodată, deși mereu prins de treburi și lecturi, senzația că e grăbit.

Cred că a fost totuși un iubitor de singurătate. 

Să îndrăznesc a spune că, sociabil și eu cum mă aflu, îndrăgesc și eu singurătatea?

Viața ne-a dat amândurora prilejul de a fi vreme mai îndelungată singuri cu noi înșine, departe de orice zgomot de fond. Aceasta probabil ne-a îndemnat – pe el să-și caute un adăpost la Păltiniș, iar pe mine unul la Rohia.

Literatura veacului nostru e plină de monologuri interioare. Ele au devenit chiar un fel de obsesie a scrisului contemporan. Dar, lucru surprinzător și derutant, monologul acesta interior, atât de răspândit, ajuns loc comun, e plin de furie și de zgomot. O furie și un zgomot la nivel de viață cotidiană, de gesturi mărunte, de reacții care mai degrabă s-ar număra printre tropisme decât printre simțăminte și dezbateri ale psihicului. 

De zgomotul acesta de fond de calitate inferioară, dar gălăgios și persistent, și acaparator, cred că a fugit Noica și, de el, mărturisesc, am căutat să scap și eu. 

În singurătatea lui de la Păltiniș, Noica era vizitat adeseori. Dar se afla totuși îndeajuns de singur cu el însuși pentru a se putea manifesta liber și a-și regăsi nestingherit sinea. 

Se adâncea, spre a-i întrebuința prepoziția predilectă, întru sine, în deplină liniște și voioșie. Căci sihăstria de la Păltiniș n-a avut câtuși de puțin un caracter acru, posomorât, supărat pe lume și pe sat. 

Noica, în ultimii ani ai vieții sale, nu a fost supărat pe nimeni și bănuiesc că a reușit să ajungă chiar la acea stare fericită, poate cea mai fericită între toate, în care insul nu mai este supărat nici pe sine, în care s-a împăcat cu toate și cu toți, în care e liber și dispus să asculte, liniștit și în tihnă, glasul eului profund, al eului său pe care din ce în ce se deprinde a-l descoperi mai deplin și a-l desluși mai nestingherit de prejudecăți și circumlocuțiuni. 

E un fel de descindere în intimitate și autenticitate. O scăldare în starea de slobozenie nestăvilită de impedimentele și capcanele vieții, care n-are curajul să aplice vechea formulă socratică potrivit căreia principala treabă e să te cunoști pe tine însuți și să vorbești ascultându-te numai pe tine, cel neferecat de exteriorități. 

Eu cred că lunga singurătate a lui Noica la Păltiniș a fost o perioadă de fericire, că-n locul acela falnic și frumos el s-a simțit mai liber și mai fericit ca oricând.

Noica ne aduce aminte de Serafim de Sarov și de dragostea acestuia pentru oameni. Pe cei care veneau să-l vadă, Serafim de Sarov îi numea „bucuria mea“. Pe omul acesta, ascet și sihastru, nimeni nu l-a văzut vreodată posomorât.

Oricând, Noica era gata să se așeze la masă și să facă din momentele de ospătare prilej și de vorbire, și de gustare, cu poftă și voie-bună, a roadelor ogorului și a viței de vie, cu măsură totul, firește, dar fără fățărnicie și sclifoseală, cu acea simplitate și voie-bună caracteristică mai tuturor celor din neamul său, pentru care comesenia ia mai ales înfățișare de părtășie și comuniune. 

Să nu fiu fățarnic: lui Noica îi făcea plăcere, omenește și socratic vorbind, să stea de vorbă, să ia parte la bucate, să se bucure de un pahar de băutură cinstită și curată. 

Comesenia aceasta multiplă și nu lipsită de prezența duhului[1], atât de specifică poporului nostru, Noica o cunoștea și o practica, spre desfătarea celor care aveau norocul să fie alături de el în asemenea împrejurări. Se aplica atunci o frumoasă și veche zicală: cum că a sta la masă fără a pomeni de cele ale duhului și a mesteca animalic – fără a înduhovnici mâncările prin referiri la ceea ce nu este strict material – este totuna cu a mânca leșuri. Zicala poate părea cam tare, dar o consider dreaptă, iar o masă cu Noica era întotdeauna din belșug rourată de duh și nu dădea câtuși de puțin prilej amintitei zicale să-și găsească exemplificarea. 

La capătul unei vieți trăite intens, pe Noica bătrânețea nu l-a învins, nu l-a diminuat și nu a reușit să-i smulgă ceva din concupiscența cunoașterii[2]. 

A scris în anii aceștia mai mult ca oricând. A îmbogățit sensibilitatea, sufletul și mintea foarte multor oameni. Și-a rodit din supraplin talantul. 

Singurătate mai prielnică rar va fi fost…

Pilda lui Noica ne arată că poate exista o retragere din iureșul comun și asurzitor al vieții care, de fapt, se află în relații de părtășie cu lumea și problemele ei, mult mai mult decât omul prins de acel flux al vieții care, în numeroase cazuri, poartă cu sine, mai degrabă, pseudovii. 

Un sihastru ca Noica dovedește că sihăstria poate fi o formă superioară, binefăcătoare pentru toți, a vieții celui pe care Aristotel l-a definit „vietatea socială“.

---

text dictat lui Dumitru Cerna, în 8 august 1988, ziua „Schimbării la față“, la Rohia. Din: „N. Steinhardt despre Eliade, Cioran, Ionescu și Noica“, ediție îngrijită, prefață și note de Florian Roatiș, Editura Polirom, 2017, pp. 253-254
Foto antet pagină: Vespasian Lungu

[1] Părintele Nicolae își încheie aici, în chip circular, comentariul despre Noica, început, cu peste cinci decenii înainte, prin Thempesis, parodie savuroasă după capitolul Despre bucuriile simple din Mathesis, prima carte a filozofului (v. Antisthius, În genul…tinerilor, editura „Cultura poporului“, 1934. „Să nu mâncăm orb, ci în lumina ideilor“ spune Antisthius – alias N. Steinhardt –, invitându-ne „să ne contopim ideile la masa comună“ – table dʼhôte – de la „Marele restaurant «Kant» de pe Bulevardul Formelor Pure“. Prezența duhului revelată în timpul meselor îmi amintește de morala unei povestiri hasidice: un grup vesel de hasidimi încalcă legea, neabținându-se să nu mănânce înaintea rugăciunii de dimineață; apoi însă hasidimii se roagă cu un asemenea elan, încât Rabi Salomon Posner, uimit, observă că astfel de oameni sunt în stare să ridice până și momentul hrănirii „la înălțimea unei rugi!“ (n.ed.)
[2] „Concupiscența cunoașterii“ amintește de formula lui Gabriel Marcel din comentariul său la Peter Wurst Concupiscence de la sincérité, idolâtrie de la connaisance intime…“ (în: Être et avoir, II, Réflexions sur la réligion et la foi, Aubier, 1968, pp. 106-107). E de remarcat oricum ponderea pe care o acordă și metafizicianul Peter Wurst faptului că „toți , fără excepție, sunt onvitați să ia loc la Cina eternă a Spiritului“. (n. ed.)