Monica Lovinescu despre 

„Jurnalul de la Păltiniș“

Selecție din Jurnal  esențial

Marţi, 9 februarie 1982

De la Liiceanu primim Jurnalul de la Păltiniş – întreve­de­rile lui şi ale lui Pleşu cu Noica. Sunt luni – poate chiar ani de când o lectură nu m-a mai pasionat atât. Cum s-ar spune Păltiniş pe greceşte? Acolo, în orice caz, s-a refugiat un neo-Socrate în vea­cul nostru şi în Balcani.

Uit pentru această lectură – căreia îi ofer toate orele şi clipe­le smulse de la emisiuni şi lecturi utile – imaginea sâcâitoare a lui N. din ultima (mai ales) întrevedere pariziană cu el, proto­cro­nismele, naţionalismele – chiar ceauşismele lui, uit c-am îndrăz­nit chiar să ţip la el (cât trebuie să mă fi scos din minţi!) şi freamăt de imposibile nostalgii. Cum să nu-ţi închipui existenţa intelectuală transformată, dacă „Păltinişul“ ar fi existat pentru tine la 20 de ani? Mă bate un vânt de blândă şi lucidă autodepreciere. Mi se pare că nimic n-are sens din toată agitaţia noastră în faţa acestui spectacol al ideii pure. Îmi va trece, desigur, deoarece totdeauna sfârşim prin a reveni în cotidian şi în iluzii…

Nu e mai puţin adevărat că atunci când Noica coboară în cetate, farmecul dispare, chiar şi pentru Liiceanu, a cărui răzvrătire se desenează în ultimele pagini. (pp. 46-47)

Vineri, 19 noiembrie 1982

Seara cu Liiceanu şi soţia la restaurant în Cartierul Latin. Ne simţim acum tot atât de bine cu amândoi pe cât ne simţeam cu el când venea singur. Insistent împins de V., Liiceanu s-a înscris la un doctorat de stat în loc de unul de troisième cycle. De altminteri, într-o adevărată panică a modestiei, spune că doi oameni l-au făcut pe el, obli­gându-l să se ridice peste statura lui: Noica şi Virgil. E în plină criză, pretinde că n-a citit nimic, nu ştie nimic, n-a scris nimic. La vâr­sta lui (are 40 de ani) Hegel… Poate primul nevanitos care soseşte din România. Şi fără complexul provincial răspândit la atâţia, că arată ei Occidentului. Dimpotrivă. Nu se crede ceea ce e: de talie europeană. Foarte obositor pentru el, excesiv de odihnitor pentru ceilalţi. O calitate nu numai intelectuală, dar şi umană remarcabilă pe care o simt şi la soţia lui, Carmen. Mi-ar plăcea să fim tineri şi să avem o viaţă de dus împreună. Şi lui Virgil la fel. Speră că-i va ieşi la Bucureşti Jurnalul de la Păltiniş. Se ocupă Sorin Mărculescu. Mi se pare de negândit. Dar la Bucureşti ne­bunia e în toate sensurile, uneori până şi în cel bun. (p. 72)

Sâmbătă, 5 septembrie 1987 

Citit cu pasiune, scris cu dificultate despre Epistolarul în care Liiceanu a reunit scrisorile primite şi trimise la apariţia Jurnalului de la Păltiniş. Pleşu şi cu Liiceanu scriu atât de bine (cu o adecvare impecabilă a cuvântului la gând), încât nu poţi să nu fii complexat. Îţi suspectezi apoi toate cuvintele tale de a fi aproximative, alături, ornamente sau umplutură. Şi această polemică – departe de a fi numai una de idei – se desfăşoară totuşi pe un teren fără fereli şi autocenzuri, ca o insulă de „irealitate necesară“ pe care se gân­deşte. Or, în ţară, în afara teoriei literare, nu se poate gândi. Se poate face literatură, dar nu şi gândi. Aici în Epistolar până şi marxişti (e drept nuanţaţi) ca Ion Ianoşi par a face eforturi în acest sens. Sursa oxigenului e aici mai puţin Noica, mai mult Liiceanu şi Pleşu. (p. 225)

Duminică, 6 decembrie 1987

Mereu sub şocul morţii lui Noica. 

Orice ar fi spus şi făcut sofistul din el (şi în ultima vreme era pe o pantă lunecoasă), pierderea e imensă; cum să crezi că în pe­nuria spirituală de azi s-ar mai putea ivi un personaj de dimensi­unile lui? Ar trebui să-mi amintesc emoţia mea când l-am întâlnit prima oră. Dar încă de atunci ne-a şi decepţionat (să-l lăsăm pe Eliade să vină în ţară, să nu repetăm greşeala intelectualilor care n-au colaborat în epoca fanariotă etc. etc.). Ce blestem ca singurul nos­tru mare filozof să fi fost şi… un sofist. Dar, fără el, i-am fi avut pe Liiceanu şi pe Pleşu – aşa cum sunt acum? Păltinişul a intrat în orice caz în legenda românească. Aşa cum e, şi câtă mai e, biata de ea. (p. 231)

Luni 5 august 1996

Nu ştiu exact cât îi datorează Liiceanu lui Noica, deşi a spus-o, declarat-o, descris-o pe sute de pagini. Ştiu, în schimb, cât îi datorează Noica discipolului său: fără Jurnalul de la Păltiniş şi Epistolar ar fi rămas un filozof cercetat de studioşi şi specialişti. Liiceanu i-a dăruit nu numai posteritate, ci şi actualitate. 

Ne gândim V. şi cu mine şi mai intens la acest paradox – învăţătorul înţelepţit de învăţăcel – primind astă-seară prin fax două texte despre Noica scrise recent de Gabriel: „Arestarea“ (cu datele concrete date de dna Noica, dar nu numai rescrisă, ci şi regândită de G.) şi „Sfârşitul“ (aşa cum l-a trăit G. veghindu-l pe Noica, la spitalul din Sibiu).