Lanțul iubirii

Gabriel Liiceanu

Unde s-a mai pomenit o formă de iubire în care oamenii să nu fie iubiți pe alese, cu sau fără de merite? Căci în agápe, spune Nygren¹, în iubirea sa infinită, Dumnezeu nu iubește ceea ce are valoare, ci dă valoare prin ceea ce iubește. Dumnezeu este integral iubire și actul iubirii Lui îi înalță în ființa lor pe toți ce care îi prinde în iubirea Lui. Dumnezeu nu-l iubește pe om pentru cum e omul, ci îl iubește pentru că El este iubitor și e iubire. Dacă „îl iubește pe cel păcătos, nu o face datorită păcatului acestuia, ci în ciuda păcatului lui“. Purtarea omului (cel puțin în preliminariile iubirii) nu determină purtarea lui Dumnezeu. Și importantă nu e calea pe care omul ajunge la Dumnezeu (pentru că nici o cale nu duce în mod spontan dinspre om spre Dumnezeu), ci calea prin care Dumnezeu ajunge la om. Și, fiind esențial iubire, El ajunge la om în mod spontan. Dumnezeu, mai presus de orice, e creatorul comuniunii iubirii cu oamenii. […]

Omul trebuie să-l iubească pe Dumnezeu fără să tragă cu ochiul la vreun avantaj, fără să ceară sau să aștepte ceva în schimb. La fel, așezându-se sub cupola esenței divinului ca iubire, peste toți oamenii va cădea ploaia aceleiași iubiri și ei se vor iubi, iubiți fiind, între ei. Se vor iubi ca semeni egal iubiți de Dumnezeu.

Și astfel, spune Nygren, se formează lanțul iubirii, „schema“ ei, revărsarea fluviului ei de sus în jos:

„Aici se află punctul de plecare pentru o auto-comunicare ce duce din ce în ce mai departe, potrivit schemei: Dumnezeu – Hristos – ucenicii – frații. După cum Dumnezeu l-a iubit pe Hristos și i s-a comunicat acestuia (Ioan, 3, 35; 5, 20), tot astfel Hristos i-a iubit pe ucenicii săi și li s-a împărtășit lor (Ioan, 15, 9): și astfel sunt și ei chemați să iubească pe alții și să se comunice unii altora (Ioan, 13, 34; 15, 12).

Povestea agápe-i lui Nygren mă ajută să înțeleg într-o cheie mai înaltă ce am trăit cu Noica și cu cei care am stat în preajma lui vreme de douăzeci de ani. Noi, „ucenicii“ lui, nu am fost niciodată prieteni în felul în care se nasc în mod obișnuit prieteniile: nu aveam nici simpatii întemeietoare de relații unii pentru alții (ba, uneori, antipatii de-a dreptul), nici temperamente asemănătoare, nici prea multe puncte comune, nici nevoia prealabilă de a ne împărtăși gânduri sau trăiri. Noi, „discipolii“, nu ne-am pomenit alături unii de alții prin „afinități elective“, iar dacă acestea ar fi fost criteriul însoțirii noastre de-a lungul anilor, pesemne că nu am fi rămas niciodată împreună. Dimpotrivă, prinsă doar cu firele prieteniilor obișnuite, relația noastră s-ar fi destrămat înainte de a începe.

Ce s-a întâmplat, atunci, la Păltiniș? S-a întâmplat, la mica noastră scară, ceva asemănător cu acea agápe paulină a crucii: ne-am iubit pentru că Noica ne-a iubit egal pe toți. El murise, mai întâi, pe crucea închisorii. Apoi, altfel decât în textul sacru, când a fost eliberat (fără nici un dinte în gură), „a înviat“ ca să ne caute și să ne strângă pe toți laolaltă în cercul iubirii lui. S-a numit, vestindu-ne parusia spiritului și prevenindu-ne că vom fi cu toții judecați la Judecata de Apoi a culturii – „antrenor cultural“. Iar noi l-am iubit pe el în oglinda iubirii lui, dar nu spontan și gratuit ca el, ci cu recunoștința nemăsuratului dar pe care ni-l făcea. Care era acesta? Era darul comuniunii în Dumnezeul culturii: ne-a cerut să ne pierdem „în ceva mai adânc decât noi“, să uităm de noi și, astfel, să ne spălăm de supremul păcat al „iubirii de sine“, de micul nostru eu vanitos și lipsit de bătaie spirituală. El ne-a iubit mai întâi pe noi, și apoi noi pe el și, în sfârșit, noi între noi ca ucenici ai lui, totul în gratuitatea darului pur al culturii, în care ideile ricoșau de la maestru la ucenici, de la ucenici la creierul gândirii universale și înapoi, într-un fecund „plagiat de-a-ndăratelea“ al emulației iubitoare.

Așa-numita „școală de la Păltiniș“ a fost un model al iubirii de tip agápe, în care ucenicii au rămas laolaltă grație centrului unic de iubire care s-a distribuit în ei. S-a întâmplat ca de-a lungul anilor, dând curs incompatibilităților dintre noi, să ne certăm, uneori aprig și „definitiv“, și să vrem din răsputeri să ne despărțim. Nu am putut niciodată să o facem. „Fuseserăm învinși“ de iubirea lui Noica: el ne iubise pe noi, ni se împărtășise și ne chemase să ne iubim între noi, să comuniem și să ne comunicăm unii altora și, tot așa, să-i iubim pe alții mai tineri ca noi, pe „frații“ noștri care vor veni după noi, și să-i facem, dându-le iubirea noastră, să se împărtășească între ei.

Și, Dumnezeule, acum când am vârsta la care el s-a despărțit de noi, pot spune că, prin tot ce am făcut, asta am încercat să fac.

fragment din Caiet de ricoșat gânduri, Humanitas, București, 2019, pp. 331-335.

Anders Nygren, Eros și agape. Prefaceri ale iubirii creștine, trad. de Wilhelm Tauwinkl, Humanitas, București, 2019. ↩︎