Dacă există destin

Cătălin Cioabă

Aceste vorbe le-am auzit cândva rostite la telefon. Însă mi-au rămas în memorie mult mai bine decât dacă le-aş fi citit undeva încrustate în marmură. Sigur, ele nu erau, atunci când au fost rostite, doar nişte cuvinte „aruncate“ în treacăt. Când vorbeşte din biroul său de la editură, aflat în vreo şedinţă de redacţie, Gabriel Liiceanu e un pic mai ceremonios decât de obicei: spune vorbele mai apăsat, are ceva mai multă emoţie în glas, ca şi cum, vorbind cu cineva de la depărtare, s-ar adresa în subsidiar şi celor de faţă.

Telefonasem în urma unor frământări şi în mare criză de timp: era în 2001, în vară, deja destul de târziu ca să mai pregătim sejurul de trei luni în Germania, cu sprijinul Fundaţiei Humboldt, în vederea încheierii traducerii la Fiinţă şi timp. Candidatura la bursa Fritz-Thyssen fusese depusă la începutul verii, iar hotărârea Fundaţiei în privinţa noastră întârzia să vină. Când să mai punem la punct detaliile călătoriei? Şi, mai ales, ce ne vom face dacă bursa nu va veni sau va veni altcândva? Când vom mai termina, în ritmul nostru „de Bucureşti“, această muncă fără sfârşit? Atunci, în glumă, dar şi pentru a mă linişti şi pentru a-şi putea continua şedinţa de redacţie, d-nul Liiceanu mi-a spus aceste vorbe. „Dacă există destin, vom pleca.“ Şi, în septembrie, am plecat.

Efortul solitar al unui profesor şi al unui doctorand, lucrând izolaţi timp de trei luni într-o mansardă din Heidelberg, a fost descris în Uşa interzisă. Anecdoticul muncii lor de zi cu zi printre foi, chinul fericit de a duce la capăt o muncă ce părea interminabilă sunt, toate, redate acolo. E întru totul adevărat că, pentru a se stimula la lucru, instituiau, pentru transpunerea cea mai nimerită a unor termeni sau fraze-cheie, adevărate distincţii şi premii. Şi că avea loc o luptă crâncenă pentru câştigarea lor. Au cunoscut, da, o adevărată glorie neştiută, într-o bucătărioară care le servea drept sală de bibliotecă, salon de restaurant sau internet café. Iar când pierdeau ritmul celor „cinci pagini pe zi“, legiferau, epuizaţi, dar cu putere zeiască, „ştergerea datoriilor“ şi o luau iarăşi de la capăt cu norma zilnică.

„Traducem în fond pentru noi înşine, ne traducem nouă, ca să putem înţelege până la capăt“ ne spunea cândva profesorul, prin anii ’90. E un adevăr care poate părea croit doar din cuvinte, un soi de iluzionare necesară a celui care tocmai se pregăteşte să urce pe creasta unui munte şi nu se poate mobiliza fără să-şi spună că, acolo sus, va afla ceva care îl aşteaptă numai pe el. Însă aceste cuvinte rostesc de fapt un adevăr pe care ştiinţa numită „hermeneutica traducerii“ îl ţine la mare preţ: nu există transmitere de sens, desăvârşită, fără să aibă loc un adevărat salt al sensului dintr-un mediu într-altul, o totală reîntrupare a lui. Fără traducere nu există înţelegere.

Era vorba, cum am spus, de un profesor şi de un doctorand. Iar, în chestiuni de traducere, cel dintâi a ales de la bun început să fie cu adevărat un partener, câştigându-şi, de cealaltă parte, un conlocutor cu care confruntarea, adeseori dură, devenea posibilă. Fără această primordială „umilitate“ — ca să folosesc un cuvânt din Despre limită — o ispravă comună nu ar fi fost nicidecum posibilă. Tânărul doctorand, bucurându-se aşadar dintru-nceput de un credit neaşteptat, s-a putut deschide către scopul comun şi, la fiecare frază răsucită pe toate părţile, până când ajungea să fie ca o „sculptură“, a lovit şi el destul de nemilos cu dalta. Şi toate acestea ca să se obţină, „prin hermeneutica textului, o sondă a gândului pe care nu o poate realiza decât concernul a două minţi bine acordate“¹. Gabriel Liiceanu, ajuns la Heidelberg, nu purta pe umeri „epoleţi“ academici şi nici vreo urmă de orgoliu al antecedentelor sale. Uitase cu desăvârşire că fusese unul dintre primii români care coborâse, „asumându-şi o sărăcie esenţială, într-o pagină din Heidegger“ şi reuşind să ducă la bun sfârşit, împreună cu Thomas Kleininger, traduceri exemplare ale unora dintre cele mai dificile texte heideggeriene din perioada târzie. Cele două antologii, intitulate Originea operei de artă şi Repere pe drumul gândirii, recitite acum, la decenii distanţă, sunt cărţi care au pus pe picioare terminologia heideggeriană în limba română şi care, mai ales, au „ridicat ştacheta“ atât de sus în traducerea acestui autor, încât tot ce a urmat — şi a mai urmat — nu putea să fie decât un efort de a te apropia cât de cât de nivelul de hermeneutică a textului atins acolo. Uitase cu desăvârşire cât de pline de delicii şi chin fuseseră, cu mult mai înainte, traducerile din Platon la Hippias Maior, Euthydemos şi Phaidros, şi, mai ales, ce reuşită reprezentau ele în destinul unui cărturar.

M-am tot întrebat ce ne-a atras atât, pe cei din generaţia mea, să ne însuşim această competenţă a traducerii, altminteri nu prea preţuită în cultura noastră. De ce traducerea? Şi, până la urmă, de ce tocmai Heidegger? Răspunsul pe care personal mi l-am dat a fost că e vorba de o adevărată fatalitate: am fi putut foarte bine să ne specializăm în Husserl sau Hegel, sau într-un alt autor de anvergură similară, cu condiţia, însă, să ne fie „livrat“ pe cale academică la acelaşi nivel calitativ cum s-a prezentat „oferta Heidegger“. Or, astfel de oferte alternative lipseau pe atunci (sper că nu şi acum). Seminarul de traduceri pe Heidegger se ţinea într-o sală mai retrasă, dar spaţioasă, de la etajul trei al actualei Facultăţi de Drept, într-o latură a clădirii unde la ferestre se vedeau, zbătându-se în vânt, crengile copacilor înalţi din jur, cu vârfurile lor de neatins pentru cine ar fi vrut să se caţere în ei. La fel de intangibile ni se păreau nouă, cel puţin la început, vârfurile stâncoase din textul heideggerian, pe care tocmai învăţam, traducând, să ne căţărăm. Îmi aduc aminte că eram destul de mulţi prezenţi acolo, unii chiar vorbitori nativi de germană şi cum, în deschiderea primei ore, profesorul a pus de la început pe catedră textul german la Introducere în metafizică, având alături şi traducerea proprie, la care lucra de mai multă vreme. Porneam de la textul german şi, împreună, ajungeam la formularea cea mai potrivită. După ce se străduia împreună cu noi, culegând de la fiecare şi îmbinând laolaltă sugestiile cele mai nimerite, profesorul schiţa un mic zâmbet caracteristic şi, împingând mai la o parte termosul cu cafea de pe catedră, arunca o privire pe paginile dactilografiate care conţineau versiunea lui. Căpătasem o anumită teamă de acest zâmbet abia schiţat (şi, la drept vorbind, cred că ne era frică până şi de termosul umblător), deoarece, imediat după aceea, fraza pe care noi trudiserăm ne era citită într-o traducere „absolută“ — infinit mai inteligibilă, mai fluentă şi mai elegantă. Apoi o luam de la capăt, oră după oră, săptămână după săptămână, lună după lună. Cartea începea cu o suită de întrebări despre „fiinţă şi nimic“, pe care Heidegger părea că le repetă, întreţesându-le continuu şi înaintând imperceptibil dincolo de locurile comune, apoi dincolo de ceea ce el însuşi gândise şi spusese cândva, într-un peisaj pe care acum îl cartografia pentru prima oară. „De ce este de fapt fiinţare şi nu, mai curând, nimic?“ Aparentele repetiţii de la începutul cărţii şi desăvârşita retorică din tot cuprinsul ei, care creează foarte lesne impresia că autorul e doar un gânditor emfatic, un gânditor cu morgă, erau de fapt expresia unei sforţări, a unei tensiuni care nu slăbeşte nici o clipă. Dificultatea cea mai mare, pentru noi, era să redăm mişcarea de sfredel a interogărilor, care aproape că ne ameţea. Era desigur firesc să fie aşa, de vreme ce, fără să ştim, ne aflam în plin „travaliu fenomenologic“ şi de vreme ce, la Heidegger, cum s-a spus, întâlnim „o gândire interogativă […] care a pus decisiv în discuţie, dacă nu cumva chiar a aruncat în aer, ideea însăşi de traducere.“³ Noi înşine ne simţeam la seminar suspendaţi în aer, plutind undeva peste vârfurile copacilor de la ferestre, şi total neputincioşi în faţa asalturilor heideggeriene asupra problemei fiinţei, căutându-ne adesea scăparea în versiunea românească, deja încheiată, a profesorului nostru. Şi cu toate acestea nu ne-am dat bătuţi; astfel că, după mai multe seminarii, un alt gest al profesorului a căpătat o anumită regularitate şi a devenit caracteristic: după ce ne citea din versiunea proprie, cu un gest la început discret scotea din servietă un elegant pix Parker argintiu şi făcea pe dactilogramă modificări, îmbunătăţind-o pornind de la sugestiile noastre, devenite între timp mai îndrăzneţe şi mai bine ţintite. Asta până într-o bună zi când, la sfârşitul ultimei întâlniri din semestru, punându-şi în geanta de piele hârtiile, portţigaretul şi termosul, părăsind catedra şi aşezându-se într-o bancă din faţa noastră, ne-a spus că acum suntem pregătiţi să pornim la drum, în caz că vrem să îl străbatem. Urmând acest îndemn şi punându-ne pe lucru, câţiva dintre noi am simţit că am pătruns cumva, prin asta, „dedesubtul“ acelei fatalităţi care ne făcuse să ne dedicăm lui Heidegger şi că, într-un fel, acum eram eliberaţi de ea. Ca să spun aşa, dispăruse o fatalitate, apăruse un destin.

Cioran notează la un moment dat în Caiete: „O traducere este o judecată, un comentariu, este o oglindă în care autorul poate contempla în voie cusururile spiritului său. O traducere ne trădează mai degrabă decât să trădeze textul“.⁴ A surprins cât se poate de bine, citindu-se probabil pe sine în germană, ce salt în interiorul unui text şi oarecum dincolo de el reprezintă traducerea. Atunci când este făcută cu pătrundere hermeneutică, ea vine fără-ndoială să îmbogăţească originalul, tocmai fiindcă îi scoate la iveală, de sub epiderma cuvintelor, mecanismele şi alcătuirea interioară. Există, în această privinţă, o mare prejudecată de tip platonic, de care nu mai scăpăm: textul original trece drept singurul purtător veritabil de sens, pe când versiunile sale într-o limbă străină sunt considerate palide cópii, ce au întotdeauna „mai puţin“ de spus decât el. Or, dimpotrivă, odată ivite, ele „participă“ la ideile cuprinse în textul original şi devin o nouă şi inedită întrupare a lor. Sunt convins că, în bună măsură, aşa stau lucrurile şi cu Heidegger-ul românesc. Am descoperit asta pe propria-mi piele, la seminarele din Freiburg, când observam cu câtă uşurinţă e îngânat Heidegger de vorbitorii de germană, în vreme ce noi, die Lateiner, aveam, pe lângă stinghereala firească a apropierii de un autor şi de o limbă străină, o anumită rezistenţă faţă de prea marea fascinaţie a codului său filozofic. Fiindu-ne accesibil mai întâi prin traduceri, aveam dintru-nceput o „distanţă hermeneutică“ necesară în abordarea temelor lui de gândire, pe care studenţii germani erau nevoiţi ca mai întâi s-o dobândească (şi, desigur, nu toţi reuşeau asta). Aici ar mai trebui spus că nu doar lectura lui Heidegger în limba noastră ne-a dat această atât de utilă detaşare, ci şi comentariile care însoţeau primele traduceri româneşti. Născute direct din fervoarea muncii pe text, din chiar „fervoarea senină a gândirii“, ele făceau acelaşi mare pas către o înţelegere directă a conţinuturilor de gândire. Notele la Originea operei de artă şi paginile introductive la studiile din Repere pe drumul gândirii sunt, toate, adevărate pagini exegetice.

Mărturisesc că, în privinţa lui Fiinţă şi timp, a venit la un moment dat şi rândul meu să ajung la capătul puterilor. Cu nici un chip nu mai puteam concepe ca, după verificări şi răsverificări de termeni, după atâta luptă pe cuvinte, să mai adaug, pe lângă masiva traducere, şi texte lămuritoare. Mă refer la Excursul asupra câtorva termeni heideggerieni, ce s-a născut dintr-o efervescenţă pe care nu mai aveam pic de putere s-o împărtăşesc, deşi ştiam că cei care se vor apleca asupra textului au cu adevărat nevoie de astfel de îndrumări, pentru a le călăuzi „primii paşi“. A făcut-o „vioara întâi“ a echipei noastre, cu resurse „herculeene“ pe care nu le anticipasem. „Trădarea“ traducătorului trebuia desigur să meargă până la capăt, trebuia să transmită sensul formulându-l şi dincolo de postura în care vorbeşti în numele autorului tradus. De altfel, spre bucuria mea, aşa a şi fost perceput acest efort, înţelegându-se că „suplimentul exegetic [Excursul] nu accesorizează varianta românească“, că el „derivă nu din versiunea românească, ci chiar din originalul german“ şi că este „o relaţie cu gândul lui Heidegger în forma sa iniţială, plasat în orizontul germanei, şi nu al românei.“⁵ Excursul era deci o adevărată reluare a traducerii sau o reconectare a ei, pe altă cale, cu originalul, de fapt o ilustrare a „participării“ traducerii, amintită mai sus, la fondul de idei conţinute de textul original. Era, în fond, produsul unei adevărate obsesii care ne-a fost transmisă odată cu deprinderea de a traduce Heidegger: aceea de a înţelege, de a nu trece mai departe nişte vorbe fără să fii deplin în posesia înţelesului lor. Ceea ce am afirmat mai sus, anume că „fără traducere nu există înţelegere“, are un revers perfect valabil: fără înţelegere nu există traducere. Iată, ca să zic aşa, „cercul hermeneutic“ în care ne mişcăm! Un cerc nicidecum vicios, căci, dimpotrivă, problema care se pune nu este, ca de obicei, cum să ieşi din el, ci cum să reuşeşti să intri şi să rămâi consecvent acolo, fără să fii aruncat centrifug afară. Dacă mă gândesc bine, o maximă potrivită pentru tot travaliul nostru ar putea fi formulată astfel: „Înţelege şi fă ce vrei!“ Or, comentariile la traducerile din Heidegger, datorate lui Gabriel Liiceanu, sunt tocmai expresia acestei libertăţi absolute obţinute prin efortul comprehensiv. Nu mă sfiesc să rostesc o sintagmă precum „libertate absolută“, deşi oricine ştie bine că aşa ceva nu există. Orice libertate este „libertate gravitaţională“. Însă în acest „înţelege şi fă ce vrei“ — ales ca maximă a întregului nostru efort — stătea atâta jubilaţie şi desprindere de lume încât, atunci când îmi amintesc serile şi nopţile petrecute în febra paginilor celor mai grele, când efectiv nu ne mai puteam opri din lucru, în aceste momente nu pot să mi-l imaginez pe profesorul meu decât în această stare de libertate negravitaţională. Îl văd în faţa ochilor … dansând.

Şi astfel, odată cu traducerea la Fiinţă şi timp, dar şi a altor cărţi masive apărute între timp, colegii mei şi cu mine parcă am mai coborât întrucâtva „dedesubtul“ acelei fatalităţi a opţiunii noastre iniţiale, preschimbând-o în destin. Îmi dau seama, desigur, că acest cuvânt din urmă sună măreţ şi că are prea multă greutate, încât poate părea nepotrivit să-l tot folosesc în aceste doar câteva pagini. Poate crea impresia că e folosit drept trambulină pentru alte cuvinte mari, eventual laudative, invocând legături providenţiale între oameni. Nu am în vedere nimic din toate acestea. Ba chiar dimpotrivă. Şi îndrăznesc să cred că toate amintitele „insuficienţe“ ale cuvântului pot fi eliminate dintr-o dată, dacă voi preciza în ce accepţiune este el folosit. Voi spune de aceea că prin destin înţeleg ceea ce „atârnă de un fir de păr“. Nicidecum ceva consolidat, ci, dimpotrivă, ceva cât se poate de firav. Nicidecum ceva definitiv, ci, dimpotrivă, ceva care riscă să nu ajungă niciodată la împlinire. Nicidecum ceva ce „a fost scris“, ci, dimpotrivă, ceva care „tocmai se scrie“ şi care, situat într-o precaritate care-i e definitorie, poate rămâne oricând precum o frază nedusă până la capăt. Ceva care, atârnând de un fir de păr, se află mai degrabă în aşteptarea unei împliniri. Care poate, foarte bine, „să se întâmple sau să nu se întâmple“, cum spune Wittgenstein la începutul Tractatus-ului său, despre toate faptele lumii. În accepţiunea pe care i-o dau aici, destinul e plin de hazard.

De altfel, mi s-a părut întotdeauna curios că oamenii tind să înţeleagă hazardul doar ca pură întâmplare survenită printre faptele lumii, fără să ia în seamă şi hazardul, la fel de hazard, din minţile lor. Căci şi acolo totul poate „atârna de un fir de păr“, adică poate foarte bine „să se întâmple sau să nu se întâmple“. Atunci când ceva ne vine în gând sau când ne vine dintr-o dată o idee nouă, tot la fel de mult hazard „producem“ noi înşine şi „întâmplarea“ din mintea noastră este la fel de neprevăzută ca atunci când un fulg de zăpadă nimereşte, după ce s-a plimbat prin văzduh, apropiindu-se nehotărât de pământ, şi uneori chiar îndreptându-se iarăşi în sus, pe genele unui copil ce a ieşit la joacă. Deosebirea care apare este că la întâmplările din lumea exterioară noi reacţionăm imediat, bucurându-ne, mirându-ne, şi având impulsul să le arătăm şi altora ce s-a întâmplat sau povestindu-le cu lux de amănunte după aceea, însă nu aşa se întâmplă când prin minte i-a trecut cuiva ceva cu adevărat nou, ceva care ar putea avea mai târziu multe consecinţe, dar care pe moment nu ne stârneşte mirarea sau vreo altă reacţie. E un hazard imperceptibil, şi totuşi, cred eu, cel mai mare hazard posibil, de un cu totul alt calibru decât cel care intervine atunci când vânătorului ageamiu îi apare în bătaia puştii un iepure de toată frumuseţea, pe care reuşeşte, tot din întâmplare, să-l şi nimerească.

Câteodată, cele două tipuri de hazard se întâlnesc. Îmi îngădui să povestesc aici, pentru ilustrare, ce am păţit cândva, în anii studenţiei, când citeam una după alta cărţi savante de teoria literaturii, pline de textualism şi de fel de fel de teorii. Într-o bună zi, una dintre aceste cărţi îmi rămăsese deschisă pe pervazul ferestrei, în lumina caldă a unei după-amiezi de primăvară. Dintr-o dată, o vrabie a intrat pe fereastra deschisă şi, nimerind chiar pe carte, după ce s-a uitat un pic în jur, a început să ciugulească literele de pe pagină de parcă ar fi fost nişte firimituri. Am contemplat scena bouche bée, ca oricine în locul meu, până când vrabia, după câteva momente, şi-a luat decis zborul şi a dispărut. Apucând însă cartea cu gândul să o pun la loc în bibliotecă, am dat să citesc cele câteva rânduri unde pasărea lovise hârtia cu ciocul. Iar acolo, savantul teoretician al literaturii, pe care îl citeam la acea dată, pregătindu-mă cu emoţii pentru un examen greu, spunea negru pe alb că textul se compune în mintea autorului nicidecum liniar, ci prin atracţia dintre cuvinte disparate, aşa cum o pasăre ciuguleşte firimiturile de pe pervaz. N-am putut să nu constat de îndată, că exemplul care i-a trecut prin cap teoreticianului literaturii se întâlnea perfect cu ceea ce îmi trecuse mie prin faţa ochilor cu câteva clipe mai devreme. Venise oare pasărea înadins să ciugulească pagina în care se vorbea despre ea? Am avut senzaţia unui hazard dublat, a unei întâmplări care nu putea să fie decât unică, de vreme ce în ea se împleteau, iată, o întâmplare din lumea fizică şi un gând „întâmplat“ în mintea cuiva. Cum să nu atârne aşa ceva de un fir de păr?

Cu timpul, am avut ocazia să constat, în legătură cu acest soi de întâmplări, un lucru oarecum paradoxal: tot ce capătă statornicie şi ne apare ca lucru deplin închegat a trecut la un moment dat printr-o „pură întâmplare“, oarecum de genul celei evocate mai sus. Acelaşi Wittgenstein, în cartea amintită, unde se apleacă cu precădere asupra a ceea ce nu e atins de întâmplare, asupra unui domeniu (logica) unde „nu există surprize“, încearcă totuşi în paralel, în nenumărate feluri şi cu o perseverenţă care nu ne poate scăpa, să surprindă natura întâmplătorului. O face, ce-i drept printr-o seamă de sentinţe presărate în toată cartea, destul de misterioase dacă sunt luate separat, dar care, adunate cu grijă şi puse laolaltă, oferă în cele din urmă o imagine clară. Ca să zic aşa, interpretul trebuie să „ciugulească“ din carte acele sentinţe. La fel, cred, orice loc privilegiat care „are parte de destin“ trece printr-un moment în care atârnă de un fir de păr, iar cei care vin din viitorul acelei întâmplări cu greu pot surprinde tot arbitrariul clipei trecute.

Mă gândesc, de pildă, la casa construită în Viena de Ludwig Wittgenstein, împreună cu arhitectul Paul Engelmann. E o construcţie care „conţine“ foarte mult din spiritul Tractatus-ului, din rigorismele şi din aerul său auster, pe care le exprimă arhitectural cu aceeaşi directeţe. Astăzi, clădirea trece drept una dintre construcţiile preţioase ale Vienei şi e mai admirată decât multe altele, cu poleielile lor aurite sau încărcătura lor statuară. O asemenea casă, despre care s-au editat atâtea albume de fotografii şi din care este studiat cel mai mic detaliu, din care deci totul a devenit semnificativ, a fost prin anii ’50 la un pas să fie demolată. Salvarea i-a venit „ca prin minune“, şi zic asta deoarece atunci când a fost salvată nu conta deloc ceea ce contează astăzi, anume că e casa construită chiar de Ludwig Wittgenstein.

Oarecum la fel s-a întâmplat, prin locurile noastre, şi cu „cabana lui Noica“ din Păltiniş. Cine vine azi să viziteze discreta construcţie din bârne, devenită atracţie turistică a Păltinişului, întâlneşte desigur un loc unic, cu totul aparte, dar fără să poată în vreun fel bănui că putea foarte bine să aibă cu totul altă soartă, în loc să fi devenit ceea ce este: o „casă de creaţie“ în filozofie. Aşa le este prezentată vizitatorilor, ca să înţeleagă mai repede despre ce este vorba şi să nu se aştepte la o „casă memorială“ în obişnuitul sens al cuvântului. E drept, cabana are în interior o „odaie memorială“, camera lui Noica, păstrată intactă din vremea sa, şi care, în absoluta ei modestie şi linişte, rămâne partea vizibilă a ceea ce se întâmplă acolo: cele câteva obiecte păstrate, pipa cu ultimul pachet de tutun neterminat, tăblia pe care filozoful scria, şoşonii şi basca, paltonul şi cele câteva cărţi, toate îl transpun din prima clipă pe cel care a intrat acolo într-o altă lume. Vizitatorul neinformat, care crede că Noica „avea o vilă“ şi de aceea venea pe acel vârf de munte, înţelege ca printr-o străfulgerare că nu „avea“ propriu-zis nimic şi realizează, în genere, cât de puţine sunt lucrurile de care un om are nevoie ca să trăiască şi să fie fericit. E o reacţie pe care am studiat-o pe viu ori de câte ori am avut ocazia, făcând pe ghidul. Cu impactul ei garantat, simpla vizită în această cămăruţă reprezintă o lecţie de modestie pentru orice contemporan, transpunându-l în vremurile când Constantin Noica se afla „aninat“ pur şi simplu la Păltiniş. Căci, dacă privim simplele împrejurări, el nu era altceva decât un bătrân domn ce îşi împărţea pensia între chiria unei cămăruţe şi masa la cantina din staţiune. Care îşi aducea de undeva de departe apa şi lemnele şi care trebuie să fi fost încercat de un teribil sentiment de neputinţă în izolarea sa, când se ivea până şi cea mai mică lipsă. Care, fără comodităţi, mondenităţi, fără asistenţă medicală sau cofetărie la colţul blocului, lucra, îmbrăcat cu costum şi cravată, în cămăruţa de doi metri pe doi. Firava şi inexplicabila lui prezenţă acolo o exprimă cel mai bine faptul că a fost confundat, la un moment dat, cu frizerul staţiunii. Şi cum să nu fie confundat, când era aşa de anemic, altminteri, motivul prezenţei sale acolo? De altfel, biografia lui Noica arată că se mişca printre precarităţi sau neîmpliniri şi, de multe ori, pe orbita lui „n-a fost să fie“ (ma gândesc la facsimilarea caietelor lui Eminescu, ediţia neterminată din Coridaleu, şcoala de înţelepciune plănuită iniţial la Mogoşoaia).

După moartea sa, locul rămăsese de izbelişte, fiind ameninţat să rămână o adunătură de lemne. Abia în anul 2005 a căpătat un alt chip, adică a devenit, cum am spus, o adevărată casă de creaţie în filozofie. Celelalte odăi ale cabanei, în afară de cea a lui Noica, au fost aduse la un confort aşa-zicând „elveţian“. De atunci şi până în prezent s-au scris acolo cărţi, s-au făcut traduceri, s-a lucrat în echipă, s-au legat prietenii şi s-a respirat aerul tare al muntelui în discuţii pe câte vreun text. Bineînţeles, şi aici e vorba de o fatalitate, una destul de „binevoitoare“ cu tinerii studioşi de azi, de vreme ce, tocmai pentru că au la dispoziţie un astfel de loc, cel mai la îndemână lucru pe care îl pot face este să se repeadă spre el în fiecare vară sau iarnă, sau când au de scris un articol sau de terminat febril o carte. Locul îi provoacă. Acolo, cu laptop-ul deschis pe masă şi privind pe fereastră trunchiurile brazilor înalţi, care îţi dau senzaţia că te afli în interiorul unei catedrale gotice, tinerii aceştia se vor fi simţind răsfăţaţi peste măsură.

Cu alte cuvinte, pentru ca locul să-mi devină cât de cât convenabil, am făcut efortul de a mi-l imagina pe Noica cu inconvenientele lui de tot felul, de care de altfel ştia să se ţină la distanţă şi să le trateze cu indiferenţă. Dar, mai ales, urcând în timp, am văzut la un moment dat cabana lui Noica, după moartea lui, înconjurată, ca de un abur, de un „ar fi să fie“ sau de un „va fi fiind“ de-a dreptul ameninţătoare.

Cred că puterea de a schimba fatalităţile în destin nu o dă decât adevărata umilitate, gândul că „în orice reuşită a noastră nu suntem decât medii sau, cel mult, părtaşi.“⁶ Doar aşa îmi explic, eu personal, cum „i-a dat prin gând“ lui Gabriel Liiceanu să redea demnitatea acestui loc, străduindu-se câţiva ani buni din viaţă să pună la dispoziţia altora mai tineri un ambient potrivit pentru lucrul în filozofie. Aceasta e desigur doar o explicaţie, valabilă cel mult pentru mine personal. Căci ştiu foarte bine că a coborî „dedesubtul“ fatalităţilor, a scormoni printre ele, chiar şi atunci când ne sunt favorabile şi îndreaptă către noi faţa lor prietenoasă, a vedea, cu alte cuvinte, cum un „dacă“ se transformă într-un „pentru că“, toate astea sunt lucruri care nu stau în putinţa muritorilor. În astfel de chestiuni suntem cu toţii de-a dreptul neajutoraţi, devenim de îndată nişte simpli auguri, meşteri în presupuneri de tot fel. Recunosc că nici eu n-am făcut, în rândurile de faţă, decât să interpretez, aşa cum m-am priceput, zborul păsării pe pervazul ferestrei mele într-o după-amiază călduroasă de primăvară.

1. Jurnalul de la Păltiniş, ed. Humanitas 1991, p. 165. ↩︎
2. David Armeanul, Introducere în filosofie, Editura Academiei, Bucureşti, 1977. De curând, un profesor de la Berlin, specialist în domeniu, întâlnind un doctorand român de la Heidelberg şi-a mărturisit uimirea pe care a avut-o când a constatat că David Armeanul a fost tradus în limbile moderne mai întâi în română. Şi mai mare i-a fost uimirea când a aflat că traducătorul cărţii şi-a făcut mai târziu o specializare din traducerea lui Heidegger. Probabil că astfel de eforturi „herculeene“ erau de conceput, pentru profesorul german, doar până în Renaştere. ↩︎
3. François Vezin, La traduction comme travail phenomenologique, în Heidegger Studies, Volume 3/4, 1987/1988, p. 109. ↩︎
4. Cioran, Caiete III, p. 286. ↩︎
5. Gabriel Kohn, Privire asupra unei manufacturi din sticlă. Sein und Zeit în limba română, în Idei în dialog, decembrie 2009. ↩︎
6. Despre limită, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 15. ↩︎