Constantin Noica – omul

N. Steinhardt

Vor scrie alții, mai știutori, despre opera filosofică a lui Constantin Noica.

Să spun cât știu despre Constantin Noica – omul: nu-i mult. Am fost colegi la liceul Spiru Haret din București, el cu trei ani înaintea mea. Ne cunoșteam, totuși. Vlăstarul, revista liceului, stabilea o comunicare între elevi de vârste diferite. Am rămas în bune relații și după terminarea perioadei școlare. Mai apoi viața, meșteră în făurirea de surprize, încâlciri și ceea ce lumea cinematografică numește „efecte speciale“ ne-a despărțit.

Ne-am revăzut abia târziu, în 1954, la Câmpulungul din Muscel, unde nu se afla de bună voia lui, amândoi temeinic scuturați de Istorie și Timp. Mi-a trimis vorbă că dorește să mă vadă. N-am zăbovit. L-am vizitat (pe șest, cum vine vorba), l-am găsit plin de energie, petulanță și avânt profesoral, izbutind să-și afle și acolo auditori și ucenici, predând, îndemnând la studiu, corectând, certând, îmbărbătând, sfătuind. Își alcătuise un grup (divers) de ciraci fervenți cărora le aplica un program de învățământ sever. Nu șueta ori taifasul caracterizau întrunirile. Ci hărnicia, conspectările, traducerile, exegeza textelor clasice și moderne. Dascălul cerea lucrări scrise, le purica atent și obiectiv, le discuta cu cei prezenți. Cursurile erau serale, începeau pe la ora șase, la reședința soților Noica, o casă veche, umedă și acoperită cu iederă, evocând parcă surghiunul la țară al unui boier recalcitrant pe vremea domniilor regulamentare. Doamna Mariana Noica pregătea ceaiul, oaspeții-cursanți își aduceau de acasă zahărul și cornurile. Apoi se trecea la treabă, nu glumă. Erau unii — bunăoară Alexandru Paleologu (ce purta atunci, cât a durat clandestina lui ședere la Câmpulung, numele de Crăifăleanu) — care învățau grecește ori nemțește ori amândouă graiurile și se împărtășeau din Platon și Goethe. Pentru toți se citeau și comentau texte din Kant, Husserl, Hegel, Heidegger, reprezentanții școlii neokantiene. Mie, la cea dinții lecție mi-a picat expunerea și exegeza unui text de Cassirer.

Când venea la București, trăgea uneori la noi. (Tatăl meu îl respecta și-l aprecia, ne străduiam să-l primim cât mai bine, „regește” preciza tata, și ne făceam luntre și punte să-l omenim cu cești mari de cafea). Mai apoi, după 1958, i-am stat alături, ca și alți câțiva — nu chiar puțini — în circumstanțe grele și aceasta a cimentat definitiv și oarecum solemn prietenia noastră, astfel întâmplându-se întotdeauna cu ce se leagă în clipe de cumpănă și încercare.

După aceea, iarăși, următor anului 1964, viața ne-a despărțit. El mai mult la Păltiniș, eu mai mult la Rohia (descoperită tot datorită lui). Vocația pedagogică nici gând să-l părăsească. Pe cei, din ce în ce mai numeroși, care veneau să-l vadă în sihăstria lui, îi întreba pe nepusă masă și năpristan: știi grecește? știi latinește? Dacă răspunsul era negativ, rostea: du-te, învață și vino când vei ști. (Și, lucru ciudat, mulți așa făceau.) A! nu se juca atunci când era vorba de cultură; pe căldicei, pe superficiali, pe cei nu lipsiți de intenții bune și generoase dar puțin dispuși a trudi și a lua sfaturile sale în serios nu-i îndrăgea. Nu avea, cum spun englezii, răbdare cu ei.

A jucat un rol capital în viața mea: pot spune că, în afara părinților mei, nimeni nu mi-a influențat soarta mai hotărâtor, schimbându-mi-o din temelii. La loc cu pășune m-а sălășluit, la apa odihnei m-а hrănit. Îi port o gratitudine deplină, existențială aș spune, cu totul dincolo de cuvinte și formule, un soi de inexprimabil devotament al ființei mele întregi, al persoanei mele (în sensul cel mai riguros ontologic al termenului), cum ar considera unii o conjuncție astrală prielnică, o intervenție directă a puterilor de sus, o milostivire, o înduplecare a ursitoarelor.

Bun, dar aspru și sincer, iubitor de erudiție, muncă sistematică și lucrări exhaustive, considera textele mele de critică și eseistică fără prietenească părtinire, nițel amuzat și denumindu-le treabă de derbedeu. Cuvântul acesta din urmă nu-l înțelegea în sens peiorativ, ci blând dojenitor, apropiat de cel dat de Esenin substantivului huligan ori folosit de Ernst von Salomon în titlul romanului său (Die Geächteten, Infierații), dar în tonalitate mult mai voioasă, mai amicală, mai ușuratecă; în sens nițel admirativ, ca potrivit unuia care cutează — cu sfruntată candoare — să nu se supună disciplină științifice, să joace rol de franctiror, de copil teribil, cu o bună dispoziție întru totul lipsită de mustrări ale conștiinței.

Îl rugasem să prefațeze un volum al meu de eseuri, aflat în planul linei edituri pentru anul 1988. Mi-a răspuns că nu scrie prefețe, dar că o va face totuși pentru mine. Emoționat, i-am trimis o scrisoare de calde și entuziaste mulțumiri.

Și iată că soarta iar ne-a despărțit. Dar acum nu i-a mai fost pe plac a se juca ștrengărește cu noi. S-a îmbrăcat in veșmintele ei de groază și ne-a arătat din nou ce știe să făptuiască. Moartea în loc de a mi-l răpi îi așază definitiv în adâncul sinei mele, ca pe o piatră de hotar, un vestitor, o forță ocrotitoare. Sunt doar și eu, nu în mică măsură, eu derbedeul, diletantul, opera facultăților lui pedagogice, îndrumătoare, zămislitoare de perseverență, de îndârjire. Mai curând un marginal, un adoptat, un îngăduit. Adesea chiar firile cele mai tari dau dovadă de asemenea slăbiciuni și-și manifestă bine tăinuita propensiune către indulgență tocmai când și unde e mai puțin probabilă.

În ultimul timp citea prietenilor și apropiaților săi un fragment din Nietzsche referitor ia insidioasa lucrare a bătrâneții asupra trupului omenesc. Încetișor, necazurile și bolile încep a înstăpâni trupul, а-l zgudui, а-l șubrezi și sărăci de puteri. Cel care nu și-a irosit viața, care a creat opere, care și-a rodit talentul privește însă asaltul neputințelor și prolegomenele morții cu mult calm, ba și surâsul pe buze, aidoma omului care vede hoțul venit să-i spargă casa de fier și-și râde de hoț, nu-i pasă de el, deoarece știe că a scos de acolo comorile sale. Hoțul are să afle casa de bani goală, se va fi căznit în deșert pentru o ladă pustie! Așa și acel care și-a împlinit existența, și-a trecut duhul în fapte și lucrări și-și poate lăsa trupul în voia bătrâneții și a morții pentru că le lasă niște oase și câțiva coți de piele. Opera a fost făurită și sustrasă atacurilor vrăjmașe. Și care va fi isprava morții? Nu alta decât a spărgătorului păcălit.

Astfel, cred, se va fi uitat și Noica la nelipsiții potrivnici ai omului, care se îmbulzesc buluc asupră-i în ceasurile târzii ale vieții. Comorile fuseseră puse la loc ferit de uneltele și uneltirile bolilor, căruntețelor, accidentelor, uzurii. Și aveau să-și ducă de sine stătătoare lor viață, indiferent de ce se va fi petrecut cu făcătorul lor.

În persoana lui Noica, am sfârșit prin a înțelege — ca să mă exprim în termeni hegelieni — nu s-a sălășluit, desigur, Spiritul absolut, dar s-a întrupat, fără doar și poate, spiritul național, același care, pe linie culturală și de-a lungul vremii, și-a aflat popas, loc de spornicie și desfătare în mintea și sufletul unor Udriște Năsturel, Miron Costin, Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Iorga, Pârvan, Lucian Blaga. Nu atât pe filosof și nici pe marele scriitor-poet (cum l-am auzit grăind despre el pe unul din poeții noștri consacrați) — pe extraordinarul stăpân al vocabularului și sintagmelor neamului său (și i se pot aplica și lui spusele sale despre Eminescu: știa să gândească filosofic și să vorbească bine românește) — cred să-l fi îndrăgit contemporanii săi cât pe gânditorul, pe neînsînguraticul sihastru în care simțeau că are loc vremelnic (dar ca și în fiecare dată în chip șovăitor, cutremurător) întruparea duhului comun celor care alcătuiesc un neam, adică un fel anume de a privi lumea, a o concepe, a o simți.

Când mi s-a vădit adevărul acesta, am priceput că fusesem lipsit de priința perspectivei obturată de ecrane și ecuații personale. Admirabilul prieten, operatorul nașterii mele de-a doua, exigentul și strașnicul dascăl de data aceasta (pour une fois, zic francezii) îngăduitor cu diletantismul și derbedeii, îmi tăinuiseră proporțiile, distanțele. Fericită inconștiență, căreia îi datorez iluzia viețuirii la un nivel mult deasupra celui corespunzător ființei mele reale. Dar poate că mă număr și eu printre cazurile doveditoare ale concreteții strădaniilor cu scopul devenirii întru ființă.

Iar eu în fața gropii, cu-n bulgăr de pământ în mână, în ziua aceea de iarnă blândă, cuvioasă și trează, nițel stingher, nițel fudul, topit de emoție și recunoștință, nițel năuc, rob încă al vremelniciilor, al căutării timpului pierdut.

text publicat în revista Steaua, anul 39, nr. 2, 1 februarie 1988